Ar fi fost preferabil ca antologia Infernul meu, realizată de Ioan Hădărig din creația lui Aurel Pantea (prefață de Al. Cistelecan, Ed. Vinea, 2021), să apară în ediție bilingvă româno-franceză, dar s-a procedat la editarea separată, începută cu Mon enfer, avec sept dessins d’Ana Pantea (traduit du roumain par Marcela Hădărig, București, Editura Vinea, 2020). Traducerea o găsesc reușită, dar bănuiesc faptul că decizia respectivă ține de rațiuni legate de realizarea unui proiect pentru anul 2020, din cadrul colecției „Vinea international“ și purtând titlul „Bucarest – Paris, huit livres de poésie pour la France“. Este o presupunere venită și din faptul că s-a inversat ordinea editărilor, întrucât, în mod obișnuit, apare o carte în limba română și apoi este tradusă într-o limbă străină (excepție făcând, de exemplu, cărțile unor exilați din timpul regimului comunist).
Principiile după care a fost operată selecția celor opt poeți din partea coordonării editoriale – Nicolae Tzone, Miron Kiropol și Claudiu Soare, sub direcția literară a lui Sorin Barbul – îmi scapă, însă este cert că nu au fost criterii care să țină cont de valoarea ca atare a creațiilor respective. Afirm aceasta întrucât au fost aleși poeți cu serioase diferențe valorice între ei, la care se adaugă și distincțiile tematice reieșite din titluri: Max Blecher (Corps transparent), Benjamin Fondane (Ulysse), Gellu Naum (Discours pour les pierres), Emil Botta (Vendredi), Aurel Pantea (Mon enfer), Marina Dumitrescu (Toi, c’est-à-dire moi), Dorina Brândușa Landén (Le jugement de l’eau), Carmen Secere (Mon amour, ma tristesse – épisodes de vie dans l’est). Sunt nume de poeți ale căror cărți nu se asortează, dacă le vedem puse împreună pe un stand expozițional.
Antologia Infernul meu nu este concepută din dorința unor revizuiri, din necesitatea unui studiu de etapă sau din atenționarea asupra unui nou început creator. Ea are menirea de a (re)întregi profilul lui Aurel Pantea, deoarece caracterul ei recapitulativ oferă câteva răsfrângeri ale aceleiaşi sensibilităţi, aproximând un univers imaginar unitar şi o modalitate discursivă individualizată consecventă încă de la debut. Selecția operată este ilustrativă pentru tensiunea subterană a unei poezii ce ambiguizează cruditatea senzaţiei, a contactului cu realul, punându-se accentul pe agresivitatea ascunsă a cotidianului. Este confirmată și cu prilejul acesta obsesia infernului, în ultimă instanţă unificatoare, a întregii creații a lui Aurel Pantea, atrăgându-se atenţia asupra câtorva dintre trăsăturile cele mai frapante, care au conferit individualitate scrisului. Recitite, aceste versuri rămân semnificative pentru o stare de spirit tensionată, provocată de apăsările realităţii imediate („mă încurc într-o placentă, din care trag/ ca de o perdea şi apare/ realitatea cheală“ – Om în zori).
O parte de infernal şi o alta de paradiziac sunt indisociabile existenţei poetice, pentru că viaţa însăşi întinde capcane infernale şi este în logica ei impalpabilă să admită coexistenţa angelicului cu diabolicul, a teluricului impur cu spiritualitatea. Partea infernală se constituie din situaţii de viaţă, din secvenţe diurne ce pot deveni neliniștitoare, percepţiile amplificate deschizându-se ca o trapă spre infernul personal al poetului din Alba Iulia, cu tot ceea ce înseamnă visceralitate. Există o conjugare a contrariilor ce asigură tensiune viziunii, de o autenticitate remarcabilă, tocmai fiindcă rămâne deschisă complexităţii viului, reuşind să afirme voinţa de a exista. Dar Aurel Pantea exprimă atât o criză existențială, cât și una a limbajului, din considerentul că infernul reprezintă și haosul formelor proliferând într-o continuă mişcare. Prin urmare, se poate face referire la un infern semantic, unde cauza este şi efectul golului existenţial: „În orizontul morţii se scrie poemul, în desfrâu şi dezlănţuire, când viaţa/ nu mai contează, când mă simt privit fără cruţare, când au încetat toate/ concesiile, în biografia mea totul e pregătit pentru victimă“ (Poemul). Citez și o altă definire: „Poemul e teroarea/ că eşti văzut cu ferocitate/ pe dinăuntru,/ poemul e un atentat,/ el e principalul aliat al asasinilor aparenţei,/ poemul e cădere şi furie,/ e stigmat“ (***).
Chiar dacă, potrivit unei formule consacrate, „Bacovia este singurul poet care a coborât în infernul trăirilor lipsite de lumina călăuzitoare a spiritului“ (Nicolae Manolescu), Aurel Pantea se simte și el pregătit să procedeze întocmai. Deocamdată, a ajuns în faza conferirii unei paradoxale valori de purgatoriu versurilor sale, supunând ființa la un fel de lustraţie spirituală, cu întoarcerea definitivă spre sinele autentic, ce încearcă să se elibereze de infernul din jur. Versurile antologate capătă o paradoxală funcţie de purgatoriu, căci ele întreţin energia, chiar dacă neagră (culoare predominantă în creația poetului), a vieţii promise unui orizont purificator. Fiecare contact sau confruntare cu lumea înseamnă trecerea unei probe, în perspectiva ascezei finale, care este şi pustiire a făpturii, şi ridicare a ei pe o treaptă spirituală mai înaltă. Decantarea spirituală a faptului trăit în devălmăşie şi neliniştita frământare sunt rodul unei scenografii vizionare neoexpresioniste duse până la halucinant, deoarece atributul şi esenţa infernalului sunt deopotrivă coşmarescul şi hipertrofiatul. Infernul este discutabil, întrucât face parte din viaţă şi trebuie înfruntat ca atare, iar în poezia din antologia Infernul meu el devine indiscutabil pentru un profund poet („mă știu prin tradiție un solilocvial“). Infernul este el însuși, pare pregătit să exprime Aurel Pantea, nu ceilalţi, cum ar spune filosoful ființei și al neantului.