Amintirea lui Nicolae Florescu

În 1990 am locuit o vreme la cîțiva zeci de metri de Ateneu, ceea ce mi-a îngăduit bucuria de-a primi frecvent vizitele unor scriitori între care se afla și Nicolae Florescu. Istoric și critic literar, nu în ultimul rînd publicist cu o tematică civică ale cărui articole începusem a le citi în „Jurnalul literar“, inaugurat într-o nouă serie sub conducerea sa la începutul anului, acesta mi-a produs o impresie aparte. Înfățișa un calm oarecum straniu în contrast cu elanul textelor sale în curs, care, la dispariția cenzurii, îi revelau convingerile reale. Modest dar nu evaziv, rezervat dar nu lipsit de fermitate. Un exemplu, se cuvine afirmat, de atitudine democratică, nu o dată temerară, într-o lume ce abia începea a se scutura de compromisurile devenite cutumă. Afirmat în epoca precedentă prin intermediul periodicelor „Manuscriptum“ și „Revista de Istorie și Teorie Literară“, Nicolae Florescu avea acum putința unor manifestări ale conștiinței libere. Nu întîmplător „Jurnalul literar“ a acordat o susținută atenție autorilor români aflați în exil, precum un semn de cofraternitate. Iată o întrebare pe care și-o adresează la un moment dat fondatorul publicației: „Cît s-a făcut în trei ani de la revoluție pentru recuperarea valorilor intelectuale românești din Occident? Ce interes a manifestat puterea neocomunistă cu un trandafir sau cu trei la butonieră, pentru reintegrarea exilului în sistemul și în structurile vieții noastre cotidiene?” Pentru ca răspunsul negativ să se refere la cauza fenomenului, indicînd culpa celor „care, prin impostură, delațiune, lichelism, carierism și alte isme de aceeași natură, au determinat, în cea mai mare măsură, exodul valorilor autentice românești, spre a le lua, cu nerușinare, locul, în anii comunismului” și care „se mențin și astăzi în funcții”. Criza pe care Nicolae Florescu o înregistrează dureros îndată după evenimentele din decembrie 1989 avea, firește, componente de ordin economic, dar trăsătura majoră a acesteia era „o gravă și greu recuperabilă criză de valoare, amplificată și de dezastruoasa criză morală”. Avea loc o penibilă reciclare a foștilor profitori, redeveniți deseori ariviști defel lipsiți de succes ai „democrației originale”, de factură iliesciană: „Nu avem valori, dar avem securiști și activiști în posturi cheie ale vieții științifice, sociale, politice, culturale și academice românești”. Indivizi care păreau în primele zile euforice ale „eliberării” a cădea în lotul fantomelor reveneau surprinzător pe scenă, în condiția unei impudice prosperități: „Gogolienele «suflete moarte» se reproiectează în contextul vieții românești de astăzi prin «cadavrele vii» ale comunismului”. O tendință semantică împinge sensul sacrificial al Revoluției plătite cu sînge către cel neutralizant-politicianist al „loviturii de stat”. De unde neglijarea inclusiv a victimelor terorii comuniste de-a lungul desfășurării pluridecenale a acesteia, o uitare complice cu ascensiunea „lotului doi” al puterii abuzive abia răsturnate: „Unde este amintirea mustrătoare a celor omorîți la Canal, suprimați în închisori și lagăre, schingiuiți și mutilați fizic și sufletește în beciurile Securității? (…) Și-a pus cineva întrebarea ce s-a întîmplat cu medicii care pînă mai ieri au aplicat tratamente psihiatrice disidenților și arestaților politic?” Să ne reamintim că în acea perioadă în care ne diriguia „binomul Iliescu-Roman”, o atare franchețe protestatară nu era defel comodă. Ceea ce azi ni se înfățișează drept un adevăr pur și simplu suporta o confruntare nu doar cu rea-voința continuatorilor de facto ai mentalității totalitare, ci și cu o reticență a publicului larg, aflat aproape o jumătate de veac sub psihoza propagandistică indusă de oficialitate. O iluzorie înnoire formală risca a disimula stagnarea reală. Oare toți cititorii unei atari fraze o puteau accepta de-a dreptul? „Regimul fesenist ajuns la putere continuă astăzi, cu tenacitate, planurile obsesive ale ceaușismului, pe care l-a trimis în fața barei tribunalelor sau a plutonului de execuție. La fel cum ieri Ceaușeștii au desăvîrșit construcțiile și «ctitoriile» dejiste”. În nu mai mică măsură aveam a face cu o intelectualitate adesea contrafăcută: „Deceniile comuniste nu au creat decît intelectuali handicapați, spirite necompetitive «la piața liberă» a inteligenței. Filosofi fără operă, economiști fără economie, academicieni analfabeți, găini renascentiste – vorba lui G. Călinescu – și nu profesori de conștiință”. Ca și: „Nu pot găsi nici o justificare faptului că a fost instalat Alexandru Bârlădeanu, un academician fără operă, în fotoliul de vicepreședinte al Academiei Române. M-am întrebat și mă întreb încă și acum, cum s-ar fi simțit Lucian Blaga să devină, într-un absolut absurd, coleg de fotoliu academic cu Alexandru Toma, cu Alexandru Bârlădeanu sau cu I. C. Gulian. Exemplele pot continua, desigur”. Nu de puține ori Nicolae Florescu ia în vizorul critic și cîteva nume ce au parte în genere de un semn pozitiv: Ioan Rațiu, Valeriu Cristea, Andrei Pleșu, Lucian Boia. Iată verbul tăios cu care crede de cuviință a-l aborda pe Augustin Buzura, care, dobîndind o măgulitoare funcție și onoruri corespondente sub pavăza lui Ion Iliescu, refuză a-i publica un interviu ce-i fusese de altminteri insistent solicitat pentru „Curierul românesc“, publicație editată de Fundația Culturală Română, avîndu-l ca președinte pe numitul scriitor-academician: „Ceea ce-l deranjează pe dl Buzura, de fapt, în interviul incriminat, sunt considerațiile critice asupra rușinosului regim ilieșist, tocmai acum în ajunul alegerilor”, altfel zis involuția fostului „disident”, „prelungind microbii securismului, pervertind, restabilind cenzura ca mentalitate și sistem”. Străină de compromisurile, adulările, traseismele, vai, atît de inflorescente și după înlăturarea regimului comunist pînă azi, amintirea lui Nicolae Florescu are puritatea unei lacrimi a intelectului onest.