De câte ori călătoresc cu avionul retrăiesc entuziasmul primilor constructori de aparate de zbor. Datorită lor, oamenii și-au învins, pentru prima dată în istorie, deplorabila condiție de ființe pedestre. Trăiam de mii de ani cu o limitare umilitoare. Vedeam cum viețuitoare mai puțin inteligente decât noi zburau în necuprinsul cerului, dar noi nu eram în stare să ne ridicăm de la pământ decât maximum doi metri luându-ne avânt și sărind în sus caraghios-dramatic. Și iată că, la un moment dat, s-a inventat un aparat de zbor mai greu decât aerul. Avionul. Ce triumf! Ce succes al speciei noastre!
Călătorind cu avionul nu mă simt niciodată indiferent sau plictisit. Nu mă tot uit la ceas ca să văd dacă se apropie momentul sosirii la destinație. Aș zbura la nesfârșit. Este extraordinar să treci, ca peste nimic, peste munți, păduri, râuri și mări. Pe jos ori cu un vehicul terestru le-ai traversa anevoios sau ai pierde zile întregi ocolindu-le. Dar cu avionul străbați văzduhul în linie dreaptă, indiferent de ce se află dedesubt, cu viteza vântului și uneori cu viteza gândului, ca într-o poveste.
Și mai este o noutate. Pentru prima dată de când există pe pământ, cam de vreun milion de ani, omul poate vedea norii de deasupra lor. Ce revelație!
Mi-aduc aminte ce am simțit eu însumi, de-a lungul timpului, în relația cu norii. Încă din copilărie i-am privit cu interes, cu încântare, cu un fior de religiozitate. Vara, mă culcam cu fața în sus, pe câte un deal din împrejurimile Sucevei, în iarba vălurită de o adiere de vânt, și le urmăream trecerea lentă pe cer. Și mai eram atent la ceva: la schimbarea formelor lor. Asistam la o necontenită metamorfoză, de o inventivitate inepuizabilă. Parcă mă uitam printr-un caleidoscop uriaș, îndreptat spre cer.
Alunecarea norilor pe cer provoca pe pământ un joc de lumini calm și binefăcător, un fel de mângâiere imaterială a ce se afla în lumea de jos. Norii blocau și lăsau liberă, alternativ, lumina soarelui, într-un mod fericit-capricios. Când cerul era în întregime acoperit, aceeași lumină ajungea pe pământ filtrată.
Dar norii, norii înșiși, nu-i vedeam niciodată luminați, îi vedeam doar străbătuți de lumină. Numai Dumnezeu putea să-i contemple de sus, de deasupra lor.
Când am zburat prima dată cu avionul, mi-a fost dat să mă bucur și eu de priveliștea rezervată divinității. Era o zi mohorâtă, cu un cer plin de vălătuci mari de nori, albi și cenușii. Plutea o vagă amenințare de furtună, dar nu tuna și nici nu fulgera. Am remarcat viteza mare cu care rula avionul pe pistă și apoi modul decis în care s-a ridicat de la pământ, bucuros că se eliberează din strânsoarea gravitației. Aparatul a intrat oblic în nori – sesizabili de mine ca o ceață deasă – și a ajuns repede deasupra lor.
Atunci m-am uitat pe geamul rotund în jos și am crezut că am ajuns în Paradis. Sub noi era, cât vedeai cu ochii, un așternut diafan de nori albi, imaculați și luminiscenți. Numai în icoane mai văzusem o asemenea pardoseală divină pe care pășeau sfinții. De unde știau oare pictorii de icoane cum arată norii văzuți de deasupra lor?
În contrast flagrant cu această revărsare de puritate celestă, în avion pasagerii erau în continuare animați de interese și pasiuni pământești. Un bărbat între două vârste, cu o figură de director, încerca să o amuze pe o femeie tânără care părea secretara lui, iar ea râdea mai mult din politețe. O franțuzoaică fandosită sorbea cu o delicatețe ostentativă dintr-o cană cu cafea și asculta în căști muzică de jazz (o auzeam și eu). Un domn bătrân se uita dezaprobator și cu dispreț la cei din jur. O stewardesă îi șoptea ceva la ureche unei colege, care chicotea.
Am încercat să o conving pe franțuzoaică (stătea pe scaunul din stânga mea) să se uite și ea pe geam, explicându-i că poate vedea – ceea ce ființa omenească n-a văzut niciodată de-a lungul a multe mii de ani – cum arată norii priviți de deasupra lor. Franțuzoaica și-a scos căștile de la urechi și m-a rugat să repet ce-i spusesem. Am repetat. S-a uitat la mine circumspectă. Nu cumva era un truc prin care voiam s-o fac să se aplece peste mine ca să ajungă cu fața la geam?
În cele din urmă am convins-o. S-a aplecat și s-a uitat. M-am uitat și eu. Sub noi nu mai era niciun nor. Treceam peste niște terenuri agricole, interesante și în același timp anoste prin geometria lor perfectă.