Poeme de Emilian Pal și Sterian Vicol

poem de Emilian Pal

mi se spune Zaheu

în fiecare dimineață aștept în

față la transilvania

mașina să mă ducă la editură

colegii de muncă mă îndeamnă

în glumă

să fac un ban cinstit

șoferii care opresc mă confundă cu un supraveghetor

de parcare

unii mă-ntreabă cât e tariful

pe oră

alții mă roagă să-i păsuiesc

nu vor decât să-și verifice

cardul

cei mai mulți înjură printre

dinți primăria

încă o taxă pentru contribuabili

cinstiți

pe ei mă răzbun elegant

nu le spun că bancomatele-s

goale

apoi

te văd de departe cum

traversezi

grăbită spre locul de muncă

uneori ai părul prins în coc

îmi închipui că ești maiko

și te îndrepți

spre casa de ceai unde

bărbații vor licita

pentru virginitatea ta

alteori părul ți se revarsă

pe umeri

cum se revarsă zambezi în

deltele africane

dacă fumez

scoți și tu o țigară te-apropii

de mine

îmi ceri un foc

uneori am doar un chibrit

încerci o dată de două de

trei ori

încurcată îmi ceri ajutorul

chibritul se-aprinde din prima

flacăra tremură-n palmele

făcute căuș

cum ar tremura sânii tăi între

buzele mele

alteori vin pregătit cu două

brichete

ai grijă doar la flacără tremură

cum tremură sternul meu

între palmele tale

faci câțiva pași te întorci

cu fața spre

precista mare

te prefaci că-ți faci cruce

de fapt

vrei doar să vezi dacă te

urmăresc

cu privirea

m-am tot gândit că-ntr-o zi

voi avea curaj să apar în fața ta

sincer

ca ludovic sfântul când a primit

cununa de spini

cumpărată de la bancherii

venețieni

cu bugetul Franței pe-un an

de zile

ți-aș spune ma cheamă Zaheu

și cred că Dumnezeu are

un simț al umorului

extrem de ciudat

la prima oră de biblie când

preotul a întrebat

ce știm despre Dumnezeu

m-am ridicat în picioare

și-am spus

Dumnezeu a murit trăiască

omul

iar acum corectez în draci

și scriu recenzii

despre întoarceri la evanghelii

celano

perugini anonimi și moduri

spirituale de vindecare a

dependenței de pornografia

pe net

mi se spune Zaheu

de pe vremea când

cameramanii de la televiziunile naționale se călcau în picioare

pentru cadre cu politicieni

veniți

la inundații lansări de

programe electorale

și băi de mulțime

iar eu mic de statură mă urcam

pe un trepied

părăsit ca-ntr-un sicomor

să fac și eu o poză

mai de doamne ajută cât

să nu mă concedieze

redactorul șef

mi se spune Zaheu de pe

vremea când

cățărat în oameni ca-ntr-un

sicomor

așteptam o femeie care

să-mi spună

Emile coboară degrabă căci

astăzi

voi rămâne la tine acasă

nu știu de ce am curaj

să-ți vorbesc

doar în zilele când nu te văd

atunci organizez flash moburi

cu umbre

în zilele în care te văd

de la depărtare

cum traversezi spre locul

de muncă

mă urc pe parcometre

imaginare ca-ntr-un sicomor

celor ce-au trecut prin viețile

mele le spun

vă întorc împătrit dacă v-am

nedreptățit cu ceva

tu te întorci cu fața spre

precista mare zâmbești

eu repet în neștire astăzi

s-a făcut mântuire

acestui trup

și mă gândesc la himenul tău

ca la argintul

de pe nuestra senora

de las mercedes

 

poezii de Sterian Vicol

Duminica

Duminica nu se ia sânge

când glasul îngerilor se-ntrupă

în chiar chipul Fecioarei

ce plânge

nainte de-a naște și-apoi,

după…

Duminica nu se dă sânge

celui care-a fost bătut pe cruce

decât dacă și spinul îi strânge

fruntea la soare, să-l usuce!

Duminica nu se ia și nu se dă

sânge, chiar de ți-ai tăiat

o mână,

el poate deveni pârâul ce

posedă

dorul de frate, pe-aproape

să rămână.

Duminica cei care dau totuși

sânge

spre a salva un vis care

altfel piere,

viața lor, atunci, sigur,

se răsfrânge

adio, în clipa unei nopți

de Înviere!

 

Fântâni părăsite

Calea dintre două fântâni

părăsite

e foarte lungă dar îndeajuns să

mori de sete, când, prin mii

de site,

pulberea țărânii în toate

e pătrunsă

Se poate muri între două

fântâni

când nicio ciutură nu mai

există,

visând unda apei de-atâtea

săptămâni,

fata morgana șterge ultima

pistă

Pe-acolo, printre ierburi și

pietre,

mișună șerpii printre oasele

sunând,

s-au spart parcă o mulțime

de vetre

legate cu păcat și umbre

la rând.

 

Sertarul meu

(Variantă)

Sertarul meu cu manuscrise

cu ghinde de stejar și foi

nescrise,

la miezul nopții el se va

deschide

când versuri și litere-s gravide!

 

Lângă Precista

Lângă Biserica Precista,

o femeie goală

privește fluviul cu inelele lui,

pudică, se-acoperă cu iarba

domoală

că este și a ei, și a nimănui –

Brățara-i de argint de pe

gleznă

e-asemeni celui ce răsună

în potir,

de ești orb, ea te smulge

din beznă

și-ți pune pe piept un roșu

trandafir

Și cerul se prinde într-un mal

abrupt,

și teii trag de marginea nopții

încet,

dangătul clopotului crește

dedesubt

când femeia goală e-amantă

de poet.

Lângă Biserica Precista,

Precistă,

metopele de lut ies la iveală,

fiindcă acolo cineva există

dezgolind fecioara din norul

de cerneală!

 

Leagănul

Leagănul e primul mormânt

de mâinele mamei legănat,

cum litera se-agită în cuvânt

cu vrerea celor fără de păcat

Mai la amiază, zic amiază,

deși e miez de noapte,

leagănul tot survolează

grădina cu poame coapte –

Între noi, chiar de-i înspre zori,

leagănul atinge-o palmă de

pământ,

atunci cu o brazdă de flori

ograda se resoarbe frunză-n

vânt…

Leagănul e Primul mormânt

a ce

a fost după celălalt, precum

știi,

iar în trupul poemului litera

tace

strivită de-atâtea sunete târzii.

 

Țăranii

Mai sunt ori credem că mai

sunt,

fără ei, satul rupe frânghii

de cer,

ca și pietrele ce se lovesc

în prund

ei sunt, țăranii ce nu mai pier –

O, și dacă ei se duc, șir de

cocoare,

atârnă-n casa lor o cămașă

țesută

din cânepa toarsă la șezătoare,

semn prins la icoana

ne-ncepută!?