Despre vârsta lăuntrică

ADRIAN ALUI GHEORGHE

Vine o vârstă la care admirația ia locul acțiunii

Aristotel spune că sufletul unui lucru, al unei ființe reprezintă activitatea sa. Faptul de a tăia, al cuțitului, reprezintă sufletul său. Faptul de a vedea al ochiului reprezintă sufletul său. Faptul de a înmiresma al florii reprezintă sufletul său. Dacă un cuțit nu mai taie, a murit. Dacă un ochi nu mai vede, a murit. Dacă o floare nu mai înmiresmează aerul, a murit. În De Anima, consideră că sufletul uman are trei părți: intelectuală, vegetativă și animalică. Dacă prin uzură și moarte părțile vegetativă și animalică dispar, partea intelectuală este eternă și separabilă de corp. E așa de poetic raționamentul lui Aristotel, că ar fi păcat să îl contrazicem. Căci e limpede, poezia nu poate fi contrazisă decât cu alte argumente tot din panoplia poeziei. Tragem un semnal de alarmă, totuși: sufletele care nu acumulează nimic intelectual nu prea au șansa să rămână în eternitate, rămân anchilozate în părțile vegetativă și animalică și mor definitiv. Aristotel dixit! Ca scriitor ai, părelnic, vârsta sentimentelor tale. În tinerețe jonglezi numai cu o singură vârstă. La maturitate, la bătrânețe ai avantajul de a jongla cu mai multe vârste, ai un imperiu de înfățișări pe care le domini, dacă partea intelectuală, vorba lui Aristotel, este activă. Vine o vârstă la care admirația ia locul acțiunii. După ce ai urcat toți munții posibili, cei care nu există sunt cu adevărat tentanți, îi cauți. Și îi urci mai ușor, nu te împiedici de limitele fizice care sunt supuse uzurii. Sunt la vârsta la care îmi permit să am orice vârstă îmi pot imagina. Amintirile nu sunt poveri, ci înfățișări dintr-un nesfârșit film care se lasă proiectat pe retina memoriei. Ca scriitor am posibilitatea să îmi reformulez trecutul, să îl fac un prezent continuu. Întrebându-mă de vârstă, un confrate scriitor aproape nonagenar mi-a spus oftând: „Ei, să mai am eu șaizeci de ani …!“ „Ce ați face, dacă ați mai avea șaizeci de ani?“, l-am întrebat cu speranța că am să aflu un lucru teribil, care o să-mi lumineze prezentul, vârsta. „Ei, îmi spune el, aș avea timp să visez mai mult!“ Eminesciana definiție „viața vis“ pare să fie, în ultima instanță, cheia tuturor orizonturilor explorate sau nu.

ADRIAN BODNARU

Un fel de matur de categorie mijlocie-mică

Nu cred că am o vârstă lăuntrică. Sau, totuna, dacă, totuși, da, ea stă, s-a oprit, a parcat. Pe un loc interzis, de unde, până acum, nu m-a ridicat nimeni. Iar dacă o va face, sunt gata să depun cele mai febrile contestații. N-am văzut nicicând lumea din jur altfel decât o văd azi, în clipa asta. În ochii mei nu sunt ceasuri sau cărți de identitate. Nici măcar brățări/cuie sau buzunare/portofele. Și fizic, sunt consecvent. Firește, cu excepția buzunarelor. Accesoriile, capsule ale timpului, de regulă, nu vorbesc despre mine sau cu mine. Și e valabil și pentru verighete. Și, dacă e să merg în profunzime, pentru tatuaje. Dar, evident, nu sunt un negaționist al vârstei, vârstelor (din acte sau biologice). Dimpotrivă, aștept ceasul în care voi cădea în ridicolul absolut — oricât de sincer ar fi acel moment — de a mă simți tânăr, bătrân fiind. Îl aștept ca să dau cu el, cu orologiul, de pământ. Fiindcă nu vreau să mă simt „mai“ tânăr. M-am obișnuit să mă simt la fel de când sunt. Iar de când sunt nu îmi e foarte clar, dar nici nu mă chinuiește determinarea cronologică a „fericitului eveniment“. Am prins „felicitările, masa și dansul“ — îmi e destul. În copilărie, nu mă proiectam copil pe niciun perete al dimineților. Ci un fel de matur de categorie mijlocie-mică. Mă dădeam… mare. Azi, mă văd copilul ce se proiectează ca atunci. Așa că ajung tot acolo. Cum — aflam cândva — erau „juniorii depășiți“ ai „șaptelui“ liceal reprezentativ din micul oraș în care trăiam. Cărora li se făceau buletine noi înaintea meciurilor și li se spunea să se bărbierească bine, bine de tot în diminețile jocurilor. Și pe care, culmea!, îi trăda, adesea, vârsta biologică: descoperirea fumatului, a discotecii de sâmbătă. Mie îmi plăceau „depășiții“ ăștia – și cei de pe un semicerc, și ceilalți, de pe celălalt. Admiram echilibrul trișorilor. Fenta dublă și chiar dublu driblingul lor. Fair-play-ul în partida cu timpul mi se părea, mi se pare o prostie. Și dacă tot am adus vorba de handbal, sport pe care l-am practicat doar din… tribună, nu ca pe cel mai popular din lume, ce ne-am mai bate joc de creșterea speranței de viață dacă ne-am măsura traiul în timp efectiv! Ce cădere dramatică ar înregistra acest copil teribil al statisticii: speranța!… Cu o asemenea revelație, la ce să mă aștept de la mine? Să-mi sărbătoresc ziua de naștere, în sfârșit? Ar fi culmea? Nu simt mare lucru pentru ea. M-aș descurca însă de minune ca invitat la ziua medicului meu de familie. Cert, dacă pot spune așa, e că m-aș oferi cu dragă inimă voluntar pentru testarea unui vaccin cu tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Chiar dacă aș face parte din grupul placebo. Un vaccin împotriva vârstelor atestate documentar și biologice ar fi singura soluție pentru crearea unei lumi care să-mi fie aproape. O lume mai bună, nu-i așa?

HANNA BOTA

Vârsta de dincolo de timp

Încă din copilărie am descoperit un fel de loc interior, o stare de existență în care simțeam relativitatea timpului. Sigur, fără să o pot explica (ceea ce la vârsta aceea nici nu era cazul): era suficient că trăiam experiența respectivă, că era parte din existență, pe-atunci credeam că toți oamenii simt la fel. De aceea mă minunam dacă vreun adult „dădea în mintea copiilor“ și se „prostea“ într-un fel nepermis pentru un om mare. Adeseori, aveam atitudini și replici înțelepte pentru vârsta mea, ca un îmbătrânit în corp de fetiță. Dar, cel mai adesea, lăsam lumea să fie așa cum este și, deși eram o fetiță veselă și iubitoare de joacă, mă retrăgeam în interior, în locul acela fără trecere, căci acolo timpul se oprea: acolo nu eram nici copil, nici adult, nici bătrân, acolo eram doar ceea ce eram. Starea aceea existențială, chiar dacă a trecut prin umbre, n-am pierdut-o niciodată, ba mai mult: de-a lungul timpului am încercat să-i găsesc explicații filosofice, mistice, neurologice etc. (fără succes deplin). S-au mai ajustat, prin exercițiu și repetiție, doar metodele și practica de a intra „acolo“, experimentând oprirea timpului sau dincolo-de-timpul, eternitatea. Am povestit asta ca să răspund la întrebarea privind vârsta lăuntrică: dacă reușesc să intru suficient de adânc, să stabilizez starea și s-o mențin, s-o aduc cu mine în trăirile exterioare, nu ca un corolar al existenței „de afară“, ci ca bază, ca paradigmă, atunci funcționez într-o stare de fără-vârstă, cu un simț al eternității care n-are nicio logică, dar care nici n-are nevoie de explicații cât timp e trăit ca atare. De aceea, privindu-mi trupul care se trece, privindu-mi evenimentele vieții care nu sunt statice deloc, ci într-o continuă transformare, privind anii care se adaugă în acte, pe chipul meu și al celor din jur, înțeleg că toate astea se manifestă doar într-o lume aparentă, o pojghiță a existenței, frumoasă în sine, acaparatoare, gata să te fure, însă esența e mult mai „în spate“. Nu mă simt mai tânără decât sunt, nu mă simt mai în vârstă decât arăt, ci mă simt, cu o anume parte a mea, dincolo de timp. Într-un calm și o liniște care poate să-i deranjeze pe cei din jur, pe cei doritori de acțiune, doritori de aranjamente și puneri la punct, dependenți de activitatea frenetică. Poate par uneori neajustată temporar, mai ales că, în loc să mă enervez agitându-mă că lumea, cultura, politica merg toate de râpă, fie mă amuz, fie privesc de pe margine, ca la spectacol, scena existenței, în care am doar un mic rol de jucat. Ar putea părea că nu mă implic suficient, dar e o pasivitate activă. Uneori e mai greu să te abții decât să reacționezi, mai greu să gândești, să găsești ceva de iubit și de apreciat, de clădit, decât să judeci și să calci în picioare. Reactivitatea e plaga timpului prezent, așa cred eu, dacă oamenii ar fi mai mult pro-activi decât sunt reactivi, n-ar fi atâta beligeranță.

Dar oricum, nu iau în tragic, nu dramatizez, pentru că ce e supus timpului e supus entropiei, trece, se destramă, iar ce e dincolo de timp, rămâne prin definiție. Acestui fel de a-mi trăi vârsta interioară i se supun toate lucrurile majore ale existenței mele: crezuri, relații, scrisul meu, dezvoltarea personală și profesională, posesiuni materiale, alegeri, direcție de viață etc.

 

LIVIU CAPȘA

Cărări şi călăuze

Să priveşti în jur poate fi plăcut, deconectant sau, chiar, instructiv. Dar atenţie unde priviţi ! Mie mi s-a întâmplat să privesc unde nu trebuia şi…am păţit-o. Zilele trecute urcam de la metrou, la Romană, staţia la care mă opresc de ani de zile, cu scara rulantă către prea-aglomeratul bulevard. O mare de oameni, cum se spune, urma acelaşi „traseu“, desigur, cu motivaţii diferite. Ei bine, în mijlocul acestui muşuroi uman, constatarea mea a căzut ca o ghilotină : dintre toţi cei care se înghesuiseră pe mişcătoarele trepte eu eram cel mai în vârstă. Ca să nu spun vârstnic.

Aşadar, o scară ca o „cărare“, dar nu „pierdută“, ca-n romanul lui Alain Fournier, pe care îl recitesc zile acestea. Sau, cum s-ar spune, îl „revizitez“, ca pe un minunat loc din copilărie. Pierdut şi regăsit, într-o succesiune pe care, cu greu, încercăm s-o stăpânim. O astfel de cărare poate fi şi drumul nostru prin viaţă, mai drept sau mai întortocheat, care ne pune în faţă acea „aventură lăuntrică“ pentru care, de cele mai multe ori, nu suntem pregătiţi. Un drum care, la un moment dat, inevitabil, se bifurcă în cele două vârste: cea lăuntrică/sufletească şi cea biologică. Dacă e bine sau rău, nu ştiu. Simbolistica acestui dualism a pus la lucru mintea atâtor filosofi, iar ceea ce a rezultat nu a făcut decât să-i sporească taina. Echilibrul atât de necesar este greu de dobândit, iar medierea unui eventual „conflict“ între cele două „stări“ ţine de priceperea fiecăruia. Ceea ce ştiu este faptul că starea noastră lăuntrică, cultivată cu grijă sau la întâmplare, ar trebui, cum spune Michel Onfray, să ne „acomodeze cu neantul care ne aşteaptă“. Aceasta este o ordine de la care nu există excepţie.

E bine ca pe acest drum lăuntric să avem şi o călăuză, care să ne redea demnitatea când ne rătăcim, aşa cum încearcă, în „manualul său de buzunar“, marele romancier şi intelectual umanist Jean d’Ormesson. Pentru că, spune el : „Participăm cu toţii, fără să fi solicitat, la o evidenţă fragilă, luminoasă şi confuză, la care ţinem mai mult decât la orice, deşi deseori o vorbim de rău : viaţa“.

Bineînţeles, ne simţim tineri atât timp cât avem un ideal, o cale încă nestrăbătută la capătul căreia sperăm să întâlnim, cum spune acelaşi romancier, iubirea, frumuseţea, adevărul şi, desigur, pe Dumnezeu. Adică, parafrazându-l pe Platon, prietenia pământului şi prietenia cerului…

 

ION COCORA

Între a fi și a nu fi

Cred că vârsta lăuntrică, în comparație cu cea din calendar și cea biologică, nu e un fenomen în sine. Calendarul atestă o realitate imposibil de contestat, o intimitate accesibilă oricui, întrucât stă scrisă negru pe alb, iar biologicul merge, evolutiv vorbind, mână în mână cu ea fără să ignore steaua norocoasă sau nenorocoasă sub care te naști. Ambele sunt dependente una de alta, se condiționează reciproc. Ne place, nu ne place, vrem, nu vrem, trecerea anilor atrage după sine uzura, aduce bolile, bisturiul, pumni de pilule, modifică nu numai modul de a-ți gospodări starea de sănătate, dar și pe cel cum îți gestionezi abuzurile și neabuzurile cotidiene. Neprevăzutul bătrâneții acționează în noi ca o fatalitate, în sensul că oricât de prevăzători am fi, oricât ne-am apăra de rele, de ceea ce ne este dat nu scăpăm. Adeseori mă surprind că exclam când aflu vârsta unei persoane, deși realizez că e mult mai tânără decât mine, doamne, ce bătrână e!, referindu-mă strict la criterii legate de numărul anilor. Asta înseamnă că în momentul acela mă exclud din grafic, dacă nu cumva chiar din normalitate, plasându-mă într-o vârstă-nevârstă. Exclud astfel cu inocență (sau inconștiență) din zestrea mea de viață, în ciuda faptului că au ochii ațintiți asupra-mi, calendarul și biologicul, consecințele lor, la fel cum procedez și cu solemnitatea aniversărilor personale de altădată. Spre deosebire de cei care și le supradimensionează, transformându-le în prilej de osanale și evenimente faste, vădit cu scopul de a-și mări vizibilitatea, în mine aniversările lasă de o lungă bucată de vreme un soi de spaimă, fiindu-mi imposibil să nu conștientizez că mă deprimă și încarcă de tensiune și angoase. Simt că ele cu cât vârsta înaintează devin o numărătoare inversă, o apropiere de capăt. Prefer de aceea, atât cât pot, să ignor sărbătorirea zilei de naștere, chiar dacă familia și câțiva prieteni, din varii motive tot mai puțini, sunt greu de împiedicat să nu mi-o aducă aminte an de an. În compensație, în schimb, doar om sunt, și gustul omenesc de petreceri și voie bună nu m-a părăsit, nu același statut i-l rezerv onomasticii, dimpotrivă, încă sunt tentat să o transform într-un prilej de bairam sărit din țâțâni.

Vârsta lăuntrică e un miracol ce trebuie întreținut și protejat de obsesii maladive. E spațiul dintre a fi și a nu fi. Secretul ei, în ceea ce mă privește, constă într-o permanentă disponibilitate de a iubi, de a fi continuu îndrăgostit. Chiar cu riscul de a te expune ridicolului. Fiindcă mă întreb cum arată în ochii celorlalți un „boșorog“, indiferent că el se simte, dacă e să parafrazez un poet pe nedrept uitat, tânăr și la trup curat, care rupe frunze dintr-o ramură de salcâm, ca în adolescență, și murmură interogativ, cu respirația gata să se oprească, „mă iubește, nu mă iubește ?“ Vârsta lăuntrică, în împrejurările în care cea calendaristică și biologică îi îngăduie, e poate cea mai creatoare din partea văzută și nevăzută a ființei noastre. E rațiune de supraviețuire și dovadă de plin sufletesc. Adică e ziua de mâine pe care o primești cu bucurie fără să te întrebi ce vei face cu ea. E la fel de provocatoare și paradoxală ca și întrebarea-temă ce stă la baza anchetei dv. Totuși, nu trebuie să ne iluzionăm prea mult. Suntem niște călători prin viață cu toate formele de vârste pe care le-ați enumerat. Fiecare suntem un Ulise pe cont propriu. Acel Ulise căruia Blaga îi dedică un poem ce sfârșește cu versurile „frumusețea și cu moartea/lucrează peste noi.“ Pentru mine vârsta lăuntrică este echivalentul frumuseții și copilăriei din om. Grație ei, astăzi 24 august 2021 când scriu aceste rânduri, e sigur că existența mea nu se subscrie din niciun punct de vedere anilor din „cartea de identitate“. Adevăr, utopie – nu știu! Dacă am șansa să nu mă doboare calendarul și biologicul atunci nu-mi rămâne decât să las vârsta lăuntrică să-și facă de cap. E o biruință asupra afurisitei miopii a celor trecătoare pentru care se cuvine să-i mulțumesc lui Dumnezeu.

 

GABRIEL COȘOVEANU

Un soi de vârstă atemporală

Judecând după viteza de reacție la stimulii din jur, după ani buni petrecuți în viața publică, s-ar zice că ceea ce am reușit să fac bate, în linii mari, cu ceea ce spune CNP-ul. Adică, într-o traducere liberă, nu am nici mari izbânzi, ca să pot pretinde că aș fi fost precoce, nici marșuri prea lente, ca să te gândești la o prematură oboseală. În mod banal, cât voi fi realizat profesional și, subsecvent, trăindu-mi, totuși, viața, nelăsând-o să fie confiscată de demonul, mărunt, la urma urmei, al primatului carierei, concordă cu cei cincizeci și ceva de ani înregistrați oficial. Un tempo burghez, aș zice, o înaintare în vârstă cam după toate canoanele expectanței medicale. Că mai scârție una, după 50 (e pragul la care am observat că fac mereu apel, poate pentru consolarea ta, poate pentru a-și arăta competența infailibilă, doctorii de varii feluri), că ai acumulat șanse amânate pe care le poți declara, liniștit, definitiv pierdute, ca într-un scenariu al ratării, că mai știu eu ce, etc. Câteva actes manqués, mă gândesc, vom fi avut cu toții. Ca „remediu“, (re)citim În căutarea timpului pierdut.

Să glisăm spre partea cu uzura, care se dovedește nu neapărat fizică, în ciuda erodării complexe la care ești supus ca tânăr profesor navetist în vremurile cu de niciunele ceaușiste. Frigul, umezeala sau noxele dau măcar un reumatism mic. Care te sâcâie mental, căci îți dai seama că, în condiții cât de cât normale de viață, puteai să nu îl ai. Și, în acest punct, intrăm și în ceea ce s-a resimțit lăuntric, și anume cu mare forță, ca o nenorocire care cade pe capul tău, neprovocată de tine, nici măcar prin oblomovism, darmite prin excese, incontrolabilă, inconturnabilă. Iar răul s-a numit comunism. Aici văd, simultan, și o scădere și o adunare în raport cu anii mei. Îmi vine să nu mai pun la socoteală, „obținându-mi“ o vârstă sensibil mai mică, anii în care n-am viețuit cu adevărat, întrucât nu aveam voie să gândesc sau să mă exprim decât pe furiș, acasă, pe șoptite. Asta a fost devastator pentru un tânăr care citea până era invitat, cu insistențe, să părăsească sala de lectură a bibliotecii județene, pentru simplul motiv că se terminase binișor programul și că angajatele, aspect ignorat de elevul care eram, aveau și ele suflete de îngrijit în propriile familii. Așadar, mare parte din ce-am acumulat atunci, cu exaltare specifică, abia așteptândă să fie parte dintr-un dialog viu, cu alți împătimiți sau simpli curioși care descopereau și altceva decât propaganda mortificatoare de partid, s-a dus dracului pomană, cum ar zice Creangă. Din alt moldovean, Sadoveanu, aș alege, schimbând ceea ce este de schimbat, expresia dureri înăbușite. Fără zolisme și celelalte, doar cu absurdul noncomunicării. Dacă mă încăpățânez să văd lucrurile astfel, respectiv dacă pun în paranteză, ca non-sens existențial, perioada petrecută sub comunism, întineresc, subit, cu 26 de ani.

Dacă, însă, încarc dublu, ca pătimire și sentiment acut al vacuității ființei, anii de sub totalitarism, atunci îmi resimt vârsta de-acum împovărată cu acei 26 de ani, prin urmare mă uit la ce-i în jur astăzi, nu neapărat bun, dar măcar liber exprimabil, prin nostalgia păcătoasă a unui octogenar. Dar să nu ne mai dăm după deget. Firea domină, până la urmă, orice peisaj analitic de care vei fi fiind capabil, și un om sub semnul balanței va pulsa mereu în andante. Un soi de vârstă atemporală, cu a cărei scurgere tu ești vremelnic părtaș. Există o obiectivitate a naturii, dincolo de categoriile zămislite de mintea ta. Natura rămâne în slava ei stătătoare, ca satul lui Rebreanu, cu sau fără Ion al Glanetașului în el.

 

DANIEL CRISTEA-ENACHE

Puer senex

Ce idee frumoasă de anchetă!

M-am gândit adeseori la vârsta interioară a omului (și la a mea, firește), după ce am constatat că ea diferă uneori semnificativ de cea biologică.

De pildă, Blaga mi s-a părut mereu un bătrân încă de copil, imagine consolidată de lectura cărții Hronicul și cântecul vârstelor. Era un bătrân înțelept încă de atunci când maturii din jurul lui, luându-l drept un copil obișnuit, se mirau că nu vrea sau nu poate să vorbească. Mai târziu, discipolii îi spuneau Tao. Și poezia lui din prima fază e una cam „bătrânească“, cerebrală, reflexivă, și când are impulsuri vitale și vitaliste, acestea sunt mai degrabă o prelungire a lecturilor lui Blaga decât o manifestare a unui temperament propriu.

La Cioran, dimpotrivă, m-a izbit tinerețea lui perpetuă, efigia de adolescent etern. O fi întâmplător că toată viața a avut un comportament de student? Sau că a scris enormitățile din tinerețea lui biologică cu lipsa de maturitate și de discernământ a unui puber cu coșuri pe față? Numai un tânăr absolut inconștient și iresponsabil putea scrie elucubrațiile ideologice regretate mai târziu de un Cioran înțelepțit, dar nu cu mult.

În ce mă privește, felul în care îmi văd eu vârsta lăuntrică nu diferă de felul în care sunt privit de ceilalți. Cei care mă știu mai bine îmi spun, pe bună dreptate, că sunt copilăros (când vor să fie mai caustici folosesc termenul infantil); cei care mă cunosc exclusiv din scris și au vrut să mă certe au spus că am un stil bătrânicios, că am un respect bătrânesc pentru valori, că sunt prudent și merg numai pe cărări bătătorite – mă rog, drăgălășenii de felul acesta. Eu mă văd și așa, și așa: recunosc că sunt și infantil, și bătrânicios, după cum îmi vine. Căci oricât ar fi de calculat și auto-construit un om, el nu va zice niciodată: acum vreau să fiu copilăros, ori: acum țin morțiș să fiu înțelept. Omul e cum e: uneori într-un fel, alteori în altul – și a te lăsa în voia propriei interiorități, a nu pretinde că ești altceva decât ești e pentru mine o garanție a sincerității și onestității. (De aceea nu-i înghit pe snobi și pe ipocriți.)

În concluzie, la 47 de ani, sunt un critic bătrânicios și un bărbat copilăros, ca să fie toată lumea mulțumită, eu inclusiv.

(Lucian Blaga, Catrenele fetei frumoase)

 

GELLU DORIAN

Pînă mai ieri nu am simţit vîrsta nici într-un fel

Cea mai importantă vîrstă a omului este cea din momentul cînd o constată; nu cea de ieri, nici cea de mîine. Cea de ieri s-a dus, însumîndu-se celei de azi, iar cea de mîine tot timpul devine azi. Azi va fi, de fiecare dată, barometrul, azi va finaliza vîrsta fiecărui om – mîine nu mai contează sau dacă va conta depinde de ce a făcut ieri. Niciodată nu poţi face, din punctul de vedere al clipei, ceva mîine – mîine este un viitor continuu, care se preface în azi, într-un prezent continuu, azi în ieri, iar suma acestui viitor-prezent continuu o numim vîrstă. Cum se simte omul în toată această sumă depinde foarte mult de ce a făcut ieri – adică „a face“ înseamnă ce a mîncat, ce a băut, ce a citit, ce a trăit, ce a iubit, ce a urît, ce a făcut bine, ce a făcut rău, cum s-a îmbrăcat, unde a fost, ce spectacole a văzut, ce a gîndit, cum a dormit etc. –, iar dacă nu a făcut, ci pur şi simplu s-a rispit fără folos (şi asta înseamnă că a făcut ceva, doar că nu contează pentru imaginea lui exterioară, ci doar pentru imaginea lui interioară), tot a adunat o vîrstă anume, fie fizică, de limită, fie interioară, de spirit. Asta, privind aşa în general ce ar însemna vîrsta fizică a omului şi cea imaginară, adică vîrsta care-l defineşte evolutiv în faţa semenilor.

Personal pînă mai ieri nu am simţit vîrsta nici într-un fel. Multă vreme, de fapt, nici nu am conştientizat-o, în sensul că nu am stat să mă uit în buletin sau să aniversez cu fast orice trecere a anilor. Asta o faci, dacă o faci, cînd treci de cincizeci de ani şi doreşti, în fapt, să-ţi vezi vîrsta în fiecare an prin ochii familiei, prin ochii prietenilor: cînd aceştia se împuţinează, se împuţinează şi anii rămaşi, iar cei adunaţi se înmulţesc în detrimentul tău. Dar nu asta contează, ci faptul cum te simţi în sine, în interiorul tău, ce imagine îţi oferă acesta cînd te trezeşti şi te priveşti în faţa oglinzii, după ce te speli, şi descoperi un alt chip. Acel chip nu e vîrsta din acea zi, ci cealaltă vîrstă, pe care au început să ţi-o numere anii. Ce sunt în fond anii trăiţi de tine? Exact viaţa ta, acea felie de timp care se aşază în carnea ta, în oasele tale, în inima ta, dar nu şi în sufletul tău, care este acelaşi de la naştere pînă la moarte, numai că de la o vreme conştientizează că el nu este altceva decît partea eternă a sufletului, partea aceea ce ţi s-a dat înainte de a ţi se fi dat, ca să parafrazez o sintagmă filosofică a lui Max Picard. În acel dat îţi este fixată viaţa, care în răboj tradiţional începe cu leatul – cu leatul tău, cu lumea ta, cu oamenii care fac parte din imaginea vieţii trăite de tine (şi prin oameni înţeleg pe lîngă cei reali, bunici, părinţi, fraţi, surori, copii, nepoţi, rude prin alianţă, prieteni, profesori, maeştri, lume, mai ales şi cei ficţionali, cei din cărţi, cei care îţi şlefuiesc zilele pînă ce acestea devin cristal, dacă au predestinarea să devină aşa ceva!) –, cu acel prim pas în tandem cu toţi ceilalţi, fiecare în particularităţile lui, adunînd riduri mai devreme sau mai tîrziu, greutăţi de plumb în picioare sau aripi de îngeri în braţe, sprinteneală sau oboseală de cum te trezeşti pînă iarăşi adormi. Vîrsta, chiar şi la oamenii harnici, conţine un dram de oblomovism, care fie conservă imaginea interioară în cea vizibilă pe faţă sau cea exterioară, vizibilă într-un suflet obosit, chinuit. Aici e tot cîrmîzul vieţii, în felul cum sufletul, starea aceea de spirit mereu alimentată cu tinereţe, chiar şi după şaizeci de ani, cînd fizic eşti încă tînăr –ultima tinereţe! –, ştie să rămînă tînăr şi să nu-şi pună, cu disperare, problema ieşirii din viaţă, din trup. Omul, în realitate, dacă ar urma acest principiu simplu, de nepăsare a trecerii timpului, nu ar trebui să îmbătrînească, ci doar să înainteze în vîrstă, ca un Sisif, care nu-şi scapă bolovanul din braţe, ci îl ţine cu aceeaşi uşurinţă la optzeci de ani ca şi la douăzeci de ani.

Constat pe pielea mea că pînă mai ieri nu mi-am simţit vîrsta lăuntrică, poate nici pe cea calendaristică, însă, privind lumea din jur, care îşi împuţinează imaginea cunoştinţelor, a celor de leatul meu, a celor de început de prim pas în viaţă, trăind într-o comunitate nu prea mare, dar extrem de schismatică, de frîntă, de fărîmiţată parcă în triburi atente la prada din jur, pentru a supravieţui, simt cum sufletul, etalonul vîrstei interioare, cedează, capătă un soi de greutate, care-l împinge spre pulverizare. La asta s-au adăugat în ultima vreme şi spaimele artificiale, cele aduse de mîna omului, care au pus la zid pe cei care au trecut de pragul utilităţii lor sociale şi au devenit o povară. Chiar dacă-ţi propui să nu iei în seamă astfel de conspiraţii, în subliminal ele erodează – ceea ce este structura de rezistenţă a vîrstei omului – sufletul. Şi am simţit pe pielea mea, dar mai ales sub pielea mea, aceste furnicături ale unei părţi a lumii ce se crede veşnic tînără, neatinsă de trecerea anilor. Poate ei nu îmbătrînesc, ci înaintează doar în vîrstă, dar în urma lor vin alte generaţii, care elimină mult mai decisiv, ca şi cum cu ei ar începe lumea. Şi cine ştie, poate începe o nouă lume, în care vîrsta mea, fie ea şi lăuntrică, nu ştiu dacă-şi va mai găsi locul. Şi atunci mă întreb: care ar trebui să fie vîrsta lăuntrică a lumii în general, ca să devină înţeleaptă, adică rezonabilă, în aşa fel ca şi eu să-mi simt, la un nivel convenabil, în contextul social în care trăiesc, vîrsta mea lăuntrică optimă? Acum, de exemplu, nu mă simt nici de optzeci de ani, nici de şaizeci şi şapte, cît am de fapt, ci oscilant, în funcţie de stările prin care trec sufleteşte. Şi nu sunt şi cele mai bune!

 

HORIA GÂRBEA

… și viață fără de moarte?

Vîrsta mea resimțită (lăuntrică, precum o numiți) nu este una singură. Prima mea plachetă de versuri s-a numit Copilăria secretă. Eram tînăr, în pragul maturității, la 24 de ani, și n-aș fi vrut să se știe că mă dedau cu plăcere unor vise și chiar jocuri copilărești. De altfel am jucat fotbal cu nasturi pînă la Revoluție, deci pînă la 27 de ani. Dar jucam și cu tatăl meu care avea 57. Din punct de vedere al spiritului ludic, care înglobează categoric, pentru mine, și scrierea poeziei, am rămas un adolescent. Minus tehnica, perfecționată ulterior. Ca adult, am trecut însă la altă vîrstă, a elanului cognitiv, pe care o situez pe la 30-35 de ani. Atunci voiam să învăț totul și chiar am învățat multe, mi se părea că viața mea intelectuală abia a început. Sigur, mă școlisem, dar consideram această bază o etapă obligatorie și cam plicticoasă, acum simțeam vîrsta marilor acumulări. Și azi, doctoratul, încheiat la 37 de ani, mi se pare o nebunie de nerepetat, a fost efectiv o aventură nu doar intelectuală, am simțit că m-am rătăcit într-o pădure adîncă pe la vîrsta lui Dante și, culmea, am și ieșit la lumină ca să văd sori și stele. O altă vîrstă pe care simt că o am și mi-o asum este cea a paternității, dar care mă aruncă și ea în urmă. Am devenit tată la 44 de ani și acest eveniment m-a azvîrlit în trecut cu 10-15 ani. Am trăit toate emoțiile și bucuriile unui bărbat de 28-30 de ani.Nu-mi permiteam să fiu „bătrîn“, pentru că trebuia să mă trezesc noaptea fără preget, să ofer biberoane și să schimb pampers. Dar și să resimt uriașe speranțe și bucurii. În fine, pe la 50 de ani, am recăzut din nou în timp cu vreo trei decenii. Nu știu care e vîrsta potrivită marilor iubiri, dar o situez pe la 20 de ani. Iată că s-a întîmplat și asta, iar poezia s-a întors la mine. Mă bucur că nu m-a mai părăsit de atunci. Astfel, ca să mă apropii de concluzii, mă simt în fiecare împrejurare la altă vîrstă decît cea din buletin. Mi s-a oferit locul în autobuz (ce jignire!), dar am fost întrebat și: Băiatu’, cobori la prima?În curtea școlii am fost întrebat: Sînteți bunicul (???) lui Tudor? Dar am și tras bine la poartă, cînd mi-a venit o minge pe dreptul. Știu că nu există viață fără de moarte, dar tinerețe fără bătrînețe, mai știi? În zilele acestea, cîntarul mi-a făcut o surpriză plăcută și mi-a arătat din nou greutatea de la 39 de ani. Accept și iau asupra mea această vîrstă, cam înaintată după gustul meu, dar în care izbutesc să mă simt bine. Ca un nou-născut, dacă-mi permiteți.

 

GABRIELA GHEORGHIȘOR

Ani și vârste

Această anchetă mi-a amintit de un poem scris de Geo Bogza, Ani și vârste, din care citez câteva versuri: „Cineva din mine, căruia nu i-a rămas străină nicio suferință/ Are, de când mă știu, șapte mii de ani.// Cineva din

După toate acestea spun despre mine că, încă din copilărie, toată lumea mă vedea drept un copil bătrân. Un destin mai apăsător și o poveste de viață de tip carusel nu au făcut decât să accentueze această… stare de fapt, predispoziție? Pe urmă, vrând nevrând, asumarea unor responsabilități, unele la vârste care ar fi predispus mai degrabă la a fi trimbulinzi între nori decât oameni întregi și asumați au accentuat acest fapt. Lucruri serioase pentru cineva născut sub semnul fragil al Peștilor. De aceea, atunci când mă uit în jur și, pe urmă, din nou la mine, mă simt un om foarte bătrân. Așa cum remarcase un prieten: un cruciat care ascunde sub straie urmele bătăliilor. Fără a luneca în patetism, ci mai degrabă pe celălalt versant al vieții, unul irizat de alte, mai blânde lumini, bănuiesc, precum în clipul piesei Return to Innocence, anotimpuri tot mai blânde: un vis de-o noapte-n miezul verii, o primăvară purtând cu sine ora splendorii în iarbă, a gloriei în floare.

 

VASILE IGNA

Faptul elementar de a fi viu

Când vorbim despre propriul trecut, e preferabil să fim lipsiți de imaginație, întrucât orice altă justificare a celor deja petrecute, care contrazice axioma că timpul e etern, dar trece!, seamănă cu o scuză, după cum explicațiile suplimentare acoperă, cel mai adesea, drame teribile sau poziționări ireconciliabile. Și, slavă Domnului, privesc și ascult lumea din jur în fiecare zi, dar când dau peste substantivul (adjectival?) vârstă primul la care mă gândesc sunt eu. Și fie că e vorba de vârsta biologică, fie de cea lăuntrică, nu mă pot lipsi de numărătoare, aceasta fiind, cum se știe, și prima operație integral abstractă pe care o deprind copiii, după ce învață cuvântul mama. Și făcând numărătoarea, socot, și tot socotind, ajung la numerele mari, care, chiar dacă sunt rezultatul unei succesiuni de probabilități, au legi inflexibile.

Adevărul e că eu nu prea cred în vârsta lăuntrică, deoarece ea are prostul obicei de a nu se compensa cu cea biologică, pentru a alcătui vârsta, adică linia sinuoasă care unește două puncte situate în planuri identice, dar cu variabile aleatoare. Dimpotrivă, am convingerea că fluxul nostru vital e unul și același, doar că, asemenea unui râu de munte (pantha rei, nu-i așa?), e nevoit să treacă tot felul de obstacole pentru ca, ajungând la vărsare, să se topească asemenea unui fulg de nea. Altfel spus, când, inevitabil, repet sau fac lucruri pe care le-am făcut de nenumărate ori, nu pot să nu observ că rezonanța lor nu e niciodată aceeași, după cum nici greutatea lor nu se apreciază cu balanțe identice. Ecou sau simplă reverberație, rezonanța încetează să mai aparțină domeniului acusticii transferându-se, chiar fără voia noastră, în cel al conștiinței și al memoriei de sine.

Cum singura victorie asupra morții e faptul elementar de a fi viu (învierea de obște ținând de afinitățile elective!), îmi pare de la sine înțeles că viața noastră nu e un șir de compensații sau substituții, deoarece deja trăitul implică, prin natura lui imperfectă, nevoia de a (ne) revizui, de a (ne) corecta, de a (ne) nega, de a (ne) dezminți. Dacă excludem, teoretic, accidentele biologice care conduc la pierderea sinelui (de ex. alienarea de tip Alzheimer), nu putem ignora evidența că, prin mijlocirea celor patru operațiuni aritmetice elementare, cantitatea are și virtutea capricioasă de a se transforma în calitate, dar nici să excludem posibilitatea ca ea să devină un lest, un balast, un handicap.

Astfel încât alegerea vârstei lăuntrice este o operațiune riscantă, care devine una extrem de plăcută de îndată ce își asumă cuvinte precum: vigoare, luciditate, încredere, dorințe, speranțe, sau exclude altele, precum: disperare, amnezie, dezamăgire, deces, depresie, delabrare ș.a.m.d.

La 77 de ani, încercând să nu subestimez propria-mi capacitate de a uita, îi întreb, din când în când, pe cei doi gemeni bivitelini ce continuă să mă însoțească, ținându-mă de braț: Voi câți ani îmi dați?

Mintea răspunde imediat: mai puțini! Trupul, mai sfios, dar sincer, zice: mai mulți!

Adevărul e undeva la mijloc, dar ținerea de minte mă îndrumă spre Horațiu, care mă întâmpină cu al său aurea mediocritas. Eu mă fac că nu știu latinește, închid ochii și merg mai departe.

 

NICOLAE JINGA

Pentru că Dumnezeu există, sufletul meu este nemuritor

Ce oprim și ce dăm la o parte ?, întrucât tema e fabuloasă și inepuizabilă. Trăim din plin, deopotrivă, în miracol (“Minuni mai mari ca omul nu-s“ – Sofocle) și în mister (el face suportabilă existența – Einstein). Cum vom străbate prin băltitul stufăriș al aporiilor ? Resimt această temă ca pe o probă dură de a comprima incomprimabilul sub iminentul risc de explozie. Mersul pe arătură, opinia eronată și, chiar mai rău, erezia, îmi dau întâlnire-n cuvânt. Fiecare ființă umană din cele aproximativ 7 miliarde existente în prezent pe Terra, conform rezultatelor științifice, reprezintă un/o atlet/ă de extraordinară performanță (unu la o sută de milioane). Măcar și numai pentru acest fapt ar merita să avem mai multă stimă nu numai pentru noi înșine, fiecare în parte, ci și pentru restul miliardelor existente-n context. Nu e o regulă, însă buna așezare în pagină – buna stare lăuntrică e dependentă, de buna stare biologică. Vorbind despre lăuntrul nostru, e ca și cum am vorbi despre partea nevăzută a lunii. Care parte nevăzută există, dincolo de capacitatea noastră vizuală. De aceea spun, extrapolând, că adevărata valoare a nevăzutului nostru lăuntric ( afirmații, aspirații etc.) e probată de fapte, de acte vizibile și măsurabile. Traversăm o scrâșnită încercare de adaptare la realitatea cuantică a momentului. În ce mă privește, din punct de vedere somatic, uneori arăt mai tânăr decât îmi confirmă cartea de identitate, alteori de tocmai vârsta pe care o am și, rar de tot încă, înfiorător de bătrân și chiar cu un pas „dincolo“. Important este că, până la un punct, sufletul meu – ca vârstă lăuntrică, împărtășește cu totul vârsta biologică și o asumă integral, în toate aspectele și manifestările ei. Aceeași atitudine o are și vârsta biologică față de cea lăuntrică. Dar tocmai de aici începe greul. Ca în Ecclesiastul regelui Solomon (12, 7). Povestea vârstei mele biologice se va contopi, în parte, în uriașa poveste geologică a Terrei, dar numai în parte. Esențialul vârstei biologice va fi dus mai departe de sufletul meu – care iese din timp, pentru că ține de eternitate. De aceea mi-e greu să configurez o vârstă lăuntrică, pentru că, deopotrivă, ea este și totuși nu este legată de timp. Îl transcende. Sufletul meu are vârsta credinței mele: adică e nemuritor, e veșnic. Va veni și acea experiență grozavă, acel examen terifiant și obligatoriu al… trecerii. Dar până atunci vârsta mea lăuntrică uzează de toate părghiile ființării, făcând vectorii trăirii să se îndrepte în toate direcțiile posibile și imposibile, să se intersecteze și chiar să fuzioneze. Încă sunt capabil să mă mir și să am reacțiile unui copil (I Cor. 13, 11), să mă copleșească duioșia aceea adâncă și greu exprimabilă dacă, spre exemplu, țin în palmele mele un pui viu de găină de o zi-două-trei. Între vârsta mea biologică și cea lăuntrică nu e neapărat o ruptură, pentru că nici nu poate fi, ci mai degrabă o suavă coabitare chiar și atunci când, prin forța împrejurărilor, se ajunge la acea târguială acerbă de genul: „– Mai dă, române !, – Mai lasă, jupâne!“. Vârsta mea lăuntrică este și umană, în cadrul ei terestru, și cosmică, și galactică, dar și a eternității asumate. Vârsta mea lăuntrică își schimbă instantaneu parametrii de evaluare în funcție de punctele de referință activate. Pentru că Dumnezeu există, și revelația în Hristos este deplină, sufletul meu este nemuritor.

 

ADRIAN LESENCIUC

Vârsta prozei

Există, în afară de această vârstă lăuntrică, investigată aici, dar și de celelalte vârste menționate, ceva ce contează în definirea unui autor: vârsta creației. Camil Petrescu, debutând cu poezie în care vedea hegelian idei, a optat mai târziu pentru dramaturgie și proză. A justificat această alegere prin faptul că genurile literare se suprapun unor vârste ale exprimării potențialului. Se raporta doar la sine, proiectând să scrie versuri până la vârsta iluziei, la 25 de ani, apoi teatru, până la 35 de ani, fiind necesare în dramaturgie o anumită experiență și vibrație nervoasă încă tânără, ulterior proză, până la 40, pentru a se întoarce la filosofia care l-a făcut să vadă idei prin poezie. Există, așadar, o vârstă a poeziei, sugerează Camil Petrescu, iar marea poezie își trage cumva seva dintr-o asemenea perioadă a creației, și o vârstă a prozei, care presupune „o bogată experiență a vieții și anumită maturitate expresivă“. Întâlnim scriitori întârziați în anii poeziei, fără să adauge iluziei vârstei lăuntrice și maturitatea vârstei fizice, dar întâlnim și prozatori precoce, care nu au apucat să acumuleze suficientă experiență pentru un asemenea demers. Probabil că și în critica și istoria literară există vârste ale creației. Parcursul natural este dinspre cronica de întâmpinare spre istoria literară, care poate exista în proiect, în intenție, și la vârsta la care să nu se fi produs maturizarea deplină, dar care se poate realiza abia la vârsta înțelepciunii, a sintezelor (hegeliene), în anii întoarcerii la filozofie, privind din unghiul lui Camil Petrescu. Nu știu dacă avea dreptate marele dramaturg și prozator român, sau dacă vârstele interioare ale autorilor permit a pliere similară pe aceste praguri. Cert este că, în termeni biologici vorbind, tinerețea iluziei nu poate fi compensată în cazul celor care se descoperă poeți la vârsta pensionării (filosofia și poezia sunt căi diferite ale cunoașterii, afirmă apăsat Blaga, iar vârsta filosofiei așezată peste cea a poeziei produce un decalaj mult prea mare și, probabil, prea greu de suportat, între vârsta fizică și cea interioară), dar nici invers, maturitatea proiectelor romanești sau a marilor studii de critică și istorie literară nu poate fi compensată intuitiv. Nu cred, așadar, în prea tinerii care n-au avut încă timp să așeze straturile necesare de cultură generală, dar care se văd în măsură să judece o literatură, cum nici în cei care au dat în mintea creației juvenile la anii care se vor ai înțelepciunii.

Eu am ajuns la vârsta prozei, la cea a eseisticii, a criticii literare. Deși sunt încă tânăr fizic în raport cu colegii mei scriitori, deși uzura organismului, cred, nu se prea vede în ceea ce mă privește, vârsta creației mele este una a experienței și maturității. Mă simt tânăr în spirit, adică vârsta mea lăuntrică coboară cu câțiva ani față de cea din actul de identitate. Mențin focul iluziei aprins, dar mă îngrijesc mai degrabă de căldura maturității, sperând în înțelepțire. La vârsta prozei, la care mă aflu, cobor cu tinerețea înlăuntrul meu până la limita ridicolului. Mă oprește la timp un mecanism de apărare.

 

ANDRA MATEUCĂ

După prima tinerețe

Cred într-adevăr că frumosul și purul adevăr se arată numai copiilor și bunicilor; cred că au o inocență și o capacitate naturală de a detecta minciuna și nedreptatea. Copiii simt în sinea lor aceste lucruri, chiar dacă nu le înțeleg pe de-a întregul, iar bunicii noștri dragi au parcă toată seninatatea și înțelepciunea lumii sădite în ființa lor.

În copilărie eram ferm convinsă că, la răceală, atunci când mama îmi spunea că trebuie să îmi ia temperatura, efectiv mă debarasa de ea cu ajutorul termometrului și parcă nici nu mă mai durea așa de tare capul. Ironia am înțeles-o mai târziu, după vârsta de 3-4 ani, așa că atunci când îi spuneam bunicii că mama nu vine încă la masă, pentru că mai are treabă și bunica spunea „să fie sănătoasă!“, consideram că era o urare sinceră.

Despre vârsta înțelepciunii aș povesti mai multe, întrucât bunicii mi-au fost ca o icoană, dar mă voi limita la o întâmplare frumoasă care mi-a atins sufletul.

Urcând un drum forestier anevoios, de cinci kilometri până la un lac, într-una din călătoriile mele obișnuite prin țară, am văzut din mersul de melc al mașinii, o bătrână purtând două traiste pline până la refuz cu alimente. Am invitat-o să meargă cu noi în mașină până la căsuța sa din sătucul izolat. A acceptat invitația și s-a urcat în mașină spunând să o scuzăm că nu știe rânduiala mașinilor, ci doar a animalelor. Am rugat-o să ne povestească despre ea, despre sat și despre oamenii din zonă. „ Bată-l păcatul de baraj, și-a început ea povestea, acum îmi amenință și căsuța asta.“ Familia ei și toți oamenii din sat au fost nevoiți să se mute în alte părți, cu ani generoși în urmă, după ce satul a fost acoperit de zăcământ steril; ai ei au ales să rămână aproape de vatra satului dispărut, în valea lacului creat artificial. În zona asta s-a născut, a crescut, s-a căsătorit, a făcut copii, a construit din piatră două case și și-a îngropat soțul. Are un suflet aproape, o văcuță și o gospodărie mică pe care nu se îndură să le părăsească. Cel mai mult îi lipsesc oamenii care s-au împrăștiat care încotro și se bucură de prezența turiștilor. Vin mulți străini cu care nu se înțelege, dar stau așa și se privesc îndelung, într-o conversație mută. „A venit, draga mea, o doamnă, a reușit să spună că e poloneză, a luat un toiag și a scris în colbul drumului cifra 62. Apoi mi-a dat și mie toiagul și eu am scris 80. Ei nu i-a venit să creadă.“ Am întrebat-o cum o cheamă și mi-a răspuns: „E, draga mea, am nume bătrânesc, Varvara“; i-am spus că e un nume tare frumos. De sub basmaua înflorată m-au privit cu drag doi ochi albaștri, senini. „ Uite, aici e căsuța mea care-mi bucură zilele. Că, să știți de la mine, că și eu știu din bătrâni, zilele trec la fel pentru toată lumea, fie că stai într-un palat, fie că stai într-o cocioabă. Drumul acesta îl urc, dragii mei, cu oboseală, dar și cu plăcere.“ Tanti Varvara avea o infinită bunătate și o seninătate în priviri care nu îi trădau vârsta; sufletul îi era limpede și tânăr, bucurat de o înțelepciune agonisită frumos de-a lungul vremii.

De câteva zile, eu am devenit oficial ochelaristă. Acesta a fost modul primei tinereți de a-și lua elegant la revedere. Poate că nu mai urc atât de repede traseele montane, poate îmi trag răsuflarea de două ori mai mult ca la douăzeci de ani, dar dacă mă bucur autentic de veselia copiilor, de oameni ca tanti Varvara, de o prietenie caldă, de un film bun, de o carte grozavă și dacă mai am încă chef să dansez în ploaie, poate sufletul meu mai are încă douăzeci, douăzeci și ceva de ani.

 

IOAN T. MORAR

Ca la 40 de ani

Recunosc, sînt printre cei care au rîs atunci cînd, la șaizeci și ceva de ani (poate la șaptezeci fix), Ion Iliescu a spus că se simte ca la patruzeci. Această anchetă este un bun prilej pentru a-mi liniști cugetul și a recunoaște: am greșit! Dacă asta e o pedeapsă, am primit-o: am șaizeci și ceva de ani și mă simt ca la patruzeci. La fiecare aniversare, în ultimele două decenii, am avut acel sentiment ciudat, de împlinire și de teamă că bătrînețea se apropie prea repede. De la vîrsta pe care o am poți fi sigur că ești în cea de-a doua jumătate a vieții. De fapt, ultima jumătate a vieții. O jumătate pentru care, constat, sîntem tot mai nepregătiți, deși medicina ne acompaniază tot mai eficient. Vîrsta e o realitate de care poți fugi, dar ea te ajunge repede și te prinde cu părul vopsit, cu haine mult prea îndrăznețe, cu cîte un popas în cluburi de tineri, cu speranța că nimeni nu-ți cere buletinul și, astfel, poți spune ce cifră vrei.

Nu cred că există mai multe vârste: una lăuntrică și una exterioară. Există doar bucuria de a putea să trăiești liber, de a reuși să îți asumi tot ce te definește și tot ce construiește sistemul tău autentic de valori. Ceea ce înțelege foarte puțină lume este că viața înseamnă libertate, o libertate pe care ai primit-o cadou și pe care trebuie să o trăiești corect. Cred că aici se face diferența, de aceea vârstele interioare estompează vârstele exterioare. Bucuria asumării dă cumva impulsul continuării vieții. Capacitatea noastră de a putea să înțelegem toate aceste lucruri ne va elibera întotdeauna cea mai curată și cea mai corectă perspectivă din câte există. Omul este, cu siguranță, cea mai frumoasă și cea mai complexă dintre creațiile existente în univers. Capacitățile de creație și de iubire ale sale vor da întotdeauna naștere fascinațiilor absolute.

 

OVIDIU PECICAN

Eu știu că am douăzeci și patru de ani

Mereu același șoc: dimineața, trimit un tânăr să se spele, dar – ciudat – din oglinda băii îl privește un bărbos expandat, cu cearcăne și chelie. Revin descumpănit din această incursiune și mă așez în fotoliul de lângă fereastră, cu spatele la geam (pentru orice eventualitate). Îmi ia un pic de timp să procesez asta. Ceea ce rezultă e o anume incomoditate a viețuirii, nevoia – nicicând satisfăcută – de a împăca niște extreme, mai cu seamă că pe parcursul zilei la confuzia mea participă, chiuind sau râzând în hohote și un copil, un puști, dceși o serie de situații mi-l convoacă la scenă deschisă pe maturul cordial și jovial care încercam mereu să fiu, și când nu eram încă, și după ce n-am mai prea fost.

Vine însă, mai totdeauna, și clipa când, așezat la masa de lucru, devin rând pe rând fiecare dintre personajele prozelor mele, schimbând după caz vârstă, sex, identitate, stare de spirit și știință sau neștiință într-ale comunicării. Literele se înșiruie una după alta, iar eu schimb decoruri, situații și chipuri, după nevoile narațiunii, tot așa cum soarele își schimbă aspectul după poziția și momentul așezării sale pe cer, dimineața, la prânz și seara, ori în fiecare moment al trasversării cotidiene și diurne a firmamentului.

Dincolo de aceste aventuri intime cotidiene, eu știu că am douăzeci și patru de ani și mă simt ca un impostor atunci când lumea vede altceva sau pe altcineva în mine, deși mă simt mult mai rău, de-a dreptul îngrozitor, când câte o rară privire vigilentă vede în dosul bărbii și al ochelarilor mei un tânăr de circa douăzeci și patru de ani care încearcă să se disimuleze degeaba… Altminteri, trăim relativ convenabil eu și cu ceilalți mine.

 

IRINA PETRAȘ

Definiția unei vieți lungi

Un test/joc lansat de japonezi promitea să-ți spună ce vârstă are creierul tău. La prima încercare, mi-a ieșit 25. Am refăcut testul (detaliile erau schimbate la fiecare reluare) de câteva ori. Creierul meu nu depășea 27 de ani. Așa o fi, mi-am zis. Să socotim: curiozitatea intelectuală nu mi-a scăzut deloc. Din curiozitatea asta cuprinzătoare – n-a existat niciodată un domeniu preferat, ideea era de a şti tot –, s-a născut şi premianta eternă, mica legendă a târgului. N-a secat nici pofta de râs de toate ale lumii. Cum gândul morții, al muritudinii, mai exact, m-a însoțit, deloc macabru, încă din copilărie, am dobândit curând un fel de înțelepciune; un bun instrument de cântărit ce (mi) se întâmplă și de ales ce merită și ce nu merită atenția gândului meu. L-am numit „lungul nasului“. Să te știi provizoriu și trecător, dar să ai și orgoliul de a lăsa urme ale acestei treceri fugare.

Că îmbătrânesc nu mi s-a părut niciodată o dramă. E chiar definiția unei vieți lungi. Mi-am păstrat mereu o doză de neseriozitate, de joc, de haz de necaz, de uşurătate, i-aş zice, tocmai fiindcă multe lucruri mi s-au părut fie mai puţin grave, fie mai puţin neînsemnate decât altora. Laura, fiica mea, îmi zicea, pe când era elevă, că sunt „cea mai neserioasă mamă“ din clasa ei. Puţine laude care să-mi tihnească aşa de bine am primit! Asta însemna că râdem cu lacrimi de tot felul de „chestii“, că avem mereu ceva de povestit, de pus la cale, de ironizat. Că, la noi în casă, nu se respectă o grămadă de reguli din alte case, pornind de la caraghiosul, după mine, obicei de a-l descălţa la intrare pe musafir. Că nu mi se pare neelegant să mănânci pe stradă o îngheţată. Că nu port taioare sobre, că zâmbesc şi când nu-mi prea arde, fiindcă nu văd de ce trebuie să-mi suporte străinul/celălalt mutra acră.

Recunosc că, de-o vreme, mă tot surprinde vreo încheietură deloc dispusă să răspundă ca altădată la comenzile mele. Eu fiind, deci, creierul, lucrul la care ţin cel mai mult (sunt la curent cu tot ce se mai află despre „viața“ lui). Refuz orice mi l-ar putea aburi, chiar şi temporar: n-am luat niciodată un somnifer. Luciditatea e o calitate scumpă mie. Dar şi tot ce ţine de visceral mă interesează, simţurile, câte mai funcţionează, le pun la lucru în relaţia mea cu preajma. Am destule mijloace dinăuntru ca să mă ţin în contact tineresc cu lumea, aşadar, nu-mi cănesc părul, nu încerc să par mai tânără prin artificii exterioare. Nu mai sunt, firește, fata frumoasă de odinioară, dar nu văd cum aș fi putut rămâne neschimbată altfel decât murind de tânără.

Așadar, am vârsta mea dinăuntru şi chiar arăt, pentru mine, pe măsura acestui interior, nu cum se vede în oglindă. Asupra lui lucrez, hrănindu-l ca să poată rodi (vorba lui Eminescu). Nu renunț, firește, nici la exercițiile zilnice de gimnastică, altminteri aș înțepeni de tot în fața monitorului ori în fotoliul de lecturi culcușite. Dar cele două vârste ale mele încă nu se incomodează una pe alta alarmant.

E adevărat că, de o bucată de vreme, mi se întâmplă ca seara, gata să intru în slujbă onirică (in-speriența care completează ex-periența mea de viață), să şoptesc: „ce penibil!“, traversată de gândul ascuţit şi negru al puţinătăţii de timp de care mai dispun şi în cele mai optimiste scenarii. Toată forfota mea de om activ, toate gesturile mari şi mici mi se par atunci de o cumplită inutilitate. Gândul la bucuriile simple ale vieţii, la ceea ce încă am, nu la ceea ce mi se va lua curând, repune lucrurile în ordine. Provizoratul şi improvizaţia, fragmentul şi schiţa eseistică, iată instrumentele mele de lucru cu zâmbetul (tineresc?) pe buze.

 

SAVU POPA

Vârsta pe care o simți

Aproape că vârsta nu mai contează, nu mai reprezintă un impediment sau un tabu într-o societate care stă tot mai mult sub zodia furiei, a zgomotului, chiar a bruiajului, și în care „nu râsul îi este propriu omului modern, din râs n-a mai rămas nimic“, ca să îl citez, cu o oarecare îngrijorare, pe Philippe Muray. De ce spun asta, fiindcă, printr-o răsturnare de raporturi, vigoarea, echilibrul sau un anumit dinamism sunt revendicate de către cei ajunși la vârsta senectuții, pe când celor tineri, adesea, le revin anumite manifestări ce țin de o artă a disimulării sau persiflării, o tot mai aprinsă dorință a fiecăruia de a se retrage, de a se regăsi într-o zonă de confort, de atâtea ori, ermetizată, opacizată.

În ceea ce mă privește, mă ghidez după spusele lui Gabriel García Márquez, conform cărora „vârsta nu e cea pe care o ai, ci aceea pe care o simți“. Mă străduiesc, în cele mai multe cazuri, să îmi demonstrez că vârsta nu e decât un pretext, dar și un context în care pot începe și duce la capăt, proiecte, călătorii, opinii, argumente, chiar și neliniști. Apoi, încerc să îmi privesc vârsta ca pe o oglindă stendhaliană, purtată în permanență pe marginea drumului pe care mă aflu într-un moment sau altul. Să surprind, poate abia vizibile, poate încă nu îndeajuns de cristalizate, experiențe sau frânturi de experiențe care ar dovedi o anumită maturitate sau, dimpotrivă, opusul acesteia. Încerc să îi privesc pe ceilalți, așa cum apar ei reflectați în această oglindă, fie învăluiți în aura luminoasă a unei prielnice prietenii, fie în aura cenușie a unei anumite înstrăinări, chiar fragmentări. O a treia ipostază, abia, are legătură cu vârsta lăuntrică, care este și cea imaginară, proprie fiecărui scriitor, ludică și histrionică, cuprinsă de o transparență care înseamnă, după spusele Susanei Sontag, simțirea luminozității obiectului în sine sau a atâtor experiențe, aș adăuga. Însă, este și o vârstă interogativă, care mă lasă sau nu să privesc înapoi cu mânie, pe când încerc să mă raportez la lumea din jur cu acea jovialitate care îi era proprie lui Creangă și din care nu lipseau, ca ingrediente, umorul și toleranța. Apoi, să consider fiecare întâlnire cu cineva sau ceva, ca pe un posibil început de roman, poezie sau eseu. Nu în ultimul rând, să fac față unor situații sau experiențe, ca și când aș fi în pielea acelui personaj al lui F. Scott Fitzgerald, Benjamin Button, ce se naște bătrân și neputincios, dar care, pe măsură ce trec anii, întinerește tot mai mult.

 

ADRIAN POPESCU

Vârstele sau cercurile care se întretaie

Mă simt exact la vârsta pe care o am, una a bunicului, trăiesc anii maturității depline cu toate dezavantajele și bucuriile calme ale unei biografii mai mult sau mai puțin obișnuite. Dar nu pot nega că uneori bucuria primei copilării îmi revine cu prospețimea ei, cu acuitatea senzațiilor de atunci. Este o reîntoarcere într-un timp mitic, o anamneză fericită, dar trecătoare. Un exemplu, acum trei-patru ani la Neptun, la Vila scriitorilor, pentru mine un spațiu de comuniune și libertate, am intrat pe terasa cu scaunele împletite, binecunoscute, în jocul copiilor fiicei poetului Ioan Flora.Totul a mers perfect vreo jumătate de oră, cu haz, cu gesturi spontane, intrasem în ritmul lor, când, brusc, unul dintre gemeni s-a oprit și mi-a spus mustrător „Tu nu poți să te joci cu noi! Tu nu ești copil.!“… Am plecat stânjenit, avea dreptate. Intrasem în pielea mea de acum multe decenii cu disponibilitatea naturală, credeam, de a mă integra lumii lor, dar totuși ceva se vede că nu funcționa cum trebuie, din unghiul lor. Cercurile vârstelor noastre se întretaie, dar nu se suprapun. Am făcut mai târziu pace cu ei, băieții Ioanei, iar când unul m-a luat de mână, am simțit că le-a trecut supărarea. Cel mai neprețuit gest din lume este să-ți dea mâna un copil, semnul clar de încredere și afecțiune. Bunicii știu ce vreau să spun. Nu-mi amintesc în schimb deloc cu plăcere de anii nebuni ai adolescentului cu numele meu, inconstant și supus hazardului, „Oisive jeunesse/A tout asservie/Par delicatesse/ J’ai perdu ma vie“ promițând și călcându-și din slăbiciune cuvântul. Nu mai am vârsta lăuntrică a acelei perioade, mai mult mi-o judec eu însumi cu asprime. Așadar, am în adâncul anilor mei numeroși cele mai intense cele două vârste extreme, copilăria și bătrânețea. Nu mi se pare că ele se contrapun una alteia. Dacă intru în pădurile negre și umede cu luminișuri căutînd zmeură sau ciuperci redevin copilul fără să uit că trebuie să fiu foarte atent pe unde calc, oasele omului devin de la un timp fragile. Da, între 35 și 60 de ani mă simțeam lăuntric neatins de timp, așa cum nu mă mai simt azi, dar nu am niciun regret. Mi se părea că sunt „Fără vârstă“, un titlu de volum de atunci, o stare printre altele. Dar să nu uităm, finitudinea noastră poate fi chiar garanția spre infinitudine.

 

ANDREEA RĂSUCEANU

Undeva pe la 30 de ani

Un istoric și critic literar mi-a spus, la lansarea uneia din primele mele cărți, că cel mai important lucru în viața unui scriitor este să nu-și piardă entuziasmul. Pofta de a scrie, curiozitatea intelectuală, plăcerea de a descoperi lucruri noi, de a le aprofunda pe cele știute. N-am uitat discuția de atunci, pentru că se întâlnea întocmai cu ce gândeam eu, există un impuls, ceva ce te împinge să scrii, un entuziasm care e mai ales al tinereții. Din acest punct de vedere cred că am rămas undeva în jurul vârstei de 30 de ani, când lucram la mai multe proiecte odată, tocmai descoperisem geocritica și începea să se contureze și primul meu roman, una dintre cele mai fertile perioade ale scrisului meu.

 

ILEANA ROMAN

Oglinzi

Despre tema din enunț s-a scris necontenit nu doar pentru că se gândește altfel și nu doar teoretic s-a despicat firul/firea în patru, în paișpe, deseori inutil de complex. Problema vârstei omului care trece o dată cu timpul, uneori învingându-l, uneori pierzându-l, este deci a tuturor și a fiecăruia după cum devine. Eu am să recurg acum la niște întâmplări personale și fără detalii, spațiul fiind limitat la milimetru, adică acum și aici timpul înghite (și sughite) spațiul. Știu cum e, întrucât eu deseori am trăit și… viceversul, după cum se vede pe alocuri și în secvențele aduse aici în text din întâmplătorul context.

Trebuia să completez un formular tipizat cu datele personale, între care figura chiar vârsta în loc de anul nașterii (cum de regulă era trecut). Brusc m-am simțit melc, mâna și ea retractilă, căci trebuia să scrie cifra 40. M-am uitat în oglindă și am văzut atunci pentru prima dată într-o claritate matură că nu sunt nasoală sau bolnavă de ceva și că încep de fapt să mă uit febril și înainte și înapoi, deopotrivă să sper și să disper. Așa am văzut eu atunci femeia la 40 de ani.

A doua ipostază s-a întâmplat pe stradă întâlnindu-mă cu o fostă colegă de liceu, nu ne mai văzusem de 30 și de ani. Doar ea m-a recunoscut și m-am bucurat atunci de mine. Acasă, uitându-mă în oglindă am văzut totuși ceva din chipul colegei mele, era acolo ca un biet tatuaj lipit pe răcoarea de argint a chipului meu. În clipa următoare imaginea a dispărut, căci eu deja gândeam ceva chiar despre oglinzi, cum sunt și cum nu sunt ele de-o seamă cu noi, fiecare, la diferitele vârste cronologice și emoționale.

Al treilea moment șocant nu a fost pe pielea mea. I s-a întâmplat tatălui meu pe la 80 de ani. Se întorsese de la Băile Felix și l-am surprins povestind copios unui prieten despre cum trupul lui se îndrăgostise de un trup feminin mai tânăr (cam pe la 50) întâlnindu-se în apa bazinului. Povestea cu voce tare, ca la senectute, cum cele două trupuri s-au atins prin apă, femeia a început să râdă plăcut (poate era momentul când compasiunea devine pasiune), iar el, octogenarul, a strigat în sinea lui: „Doamne, eu mor și nu mai mor!“. În apă, dacă stai să judeci, sexele egalizează și diferențiază – flux și reflux – iar apa nu are memorie, nu are timp.

Mă uit în oglindă, în apele oglinzii, mă scufund fără să mă înec, ca altădată când tot încercam să văd dacă oglinda pare să ascundă tot atât cât arată, după cum spun unii oglindologi. Gura scrisului meu încă mai aburește oglinzi, deși mie prin cuvânt mi s-a arătat și văzutul din nevăzut. Acum aș vrea să văd cum și pe chipul meu se lăfăie uitarea, trecutul, viitorul, însuși prezentul meu și Dumnezeu cel din întreita sa oglindire. Eu știu deja folclorul rușinii, folclorul fricii și faimoase filozofeme (autooglinzi ca niște self-uri de azi) despre plictis, despre plâns, râs și surâs, totuși râsul mai spulberând timpul și trabanții săi, mai destinzând fețele și sufletele oamenilor până se văd mai „fără de vârstă“. Eu mai trec prin sala oglinzilor ca prin săli de așteptare, deși nu mai țin să știu dacă lucrurile vizibile sunt imagini veridice ale lucrurilor invizibile, sau dacă Dumnezeu a dat pe cele ce nu sunt ca să râdă de cele ce sunt (vezi Biblia). Eu știu că nevăzutul văzut e construit de cuvânt, iar cuvântul s-a întrupat ca să ne spună ce e de spus. Cu alte cuvinte, dacă în obiectul oglindă nu vezi decât văzutul, în cuvântul oglindă poți vedea și dezoglindirea. Iar norocul cuvântului sunt eu care-l scriu, cu magia și iscusirile sale estetice împrospătând semeni la orice vârstă. Încât un om urât e frumos, iar un om frumos e și mai frumos.

 

VASILE SPIRIDON

Rezonanța biodegradabilă

Aproape asemenea tuturor sărbătoriților, și mie mi se spune la prilejuri aniversare că nu arăt vârsta pe care o am. Dacă se merge cu gentilețea mai departe, sunt întrebat și în ce constă secretul tinereții fără bătrânețe. Ar fi mai multe secrete la mijloc, dar consider că este inutil să le dezvălui, tocmai pentru că ele aparțin domeniului evidenței și nu se prea văd respectate în totalitate, deși sunt cunoscute de toată lumea. Cel mai important rămâne secretul legat de ceea ce în domeniul sportului se numește antrenament invizibil, adică de acel modus vivendi discret pe care îl duci fără să te vadă cineva și care constă în respectarea principiilor recuperatoare ale unei vieți trăite în cumpătare. Este vorba despre activități… pasive ce implică până și evitarea fumatului pasiv, ele rezumând un stil de viață sănătos care duce la sporirea motivației și a entuziasmului pentru situațiile trăite. Pe scurt, se presupune evitarea viciilor, începând cu acelea ascunse.

În ceea ce mă privește, în afară de viciul lecturii și de acela al menținerii cât mai îndelungate în stare de veghe, din pricina multiplelor activități care mă confiscă, îmi place să cred că altele nu (prea) am. Dacă vreunul dintre cei curioși mă deranjează, spunând că este normal să arăt mai tânăr decât sunt, deoarece nu am avut mari griji în viață, las politețea la o parte și îi explic felul cum înțeleg eu adevăratul sens al proverbului românesc potrivit căruia omul prost moare de grija altuia. Aceasta înseamnă că, având eu prea multe griji ale mele, nu mai am timp și de grija altora, reducând astfel cel puțin la jumătate riscul de a îmbătrâni și de a muri prematur.

După plecarea părinților mei, am început să mă gândesc mai des la bătrânețe, părându-mi-se câteodată că mă plimb prin viață ca printr-un oraș precum Petersburgul din Subterana dostoievskiană. Este vorba despre un oraş anume plănuit pentru a fi greu de înţeles, unde găseşti de toate în afară de tată şi de mamă. În consecință, în ultimul timp mă întâlnesc mai frecvent cu bătrânețea pe stradă, dar ne prefacem că nu ne vedem. Ceea ce nu înseamnă că nu ne respectăm și că nu știm că până la urmă va ceda cel mai deștept dintre noi (adică eu!). Sper că mă voi putea resemna cu seninătate văzând bătrânețea cum își va desăvârși lucrarea și că nu voi ajunge să fiu învechit în frustrări. Iar aceasta, deoarece știu că, în toată cruzimea ororilor sale, ea o să vină pe-a mea urmă, splendidă ca o ironie, cu priviri disprețuitoare (am parafrazat din Scrisoarea I).

Câteodată stau și mă gândesc că mari scriitori, care aveau incomparabil mai multe de făcut decât mine pe acest pământ, nu au mai apucat anii mei. Am de trei ori vârsta la care Rimbaud și Labiș terminaseră tot ce avuseseră de spus și aproape dublul aceleia la care Eminescu încetase actul creator.

Întrecându-mă cu gluma, aș spune că sunt fericit că nu am luat-o pe urmele criminalului cultural cu doctrină Raskolnikov, pentru care oamenii se împart în inferiori şi superiori (aceia înzestrați cu harul de a aduce în mediul lor minunea cuvântului nou). Am privit cu rezerve atitudinea eroului dostoievskian, care se credea acoperit de autoritatea modelului napoleonian și putea să afirme: „Eu nu trăiesc decât o singură dată şi vreau şi eu partea mea. Eh, sunt un păduche literar şi nimic mai mult.“

Când eram copil, o persoană de 40 de ani mi se părea deja bătrână, dar vremea a trecut și anul acesta, privind finala Campionatului european de fotbal, am avut o impresie ciudată. Pe când se cântau imnurile naționale, iar imaginile îi aveau în prim-plan pe competitori, aceștia mi s-au părut, aproape fără excepție, a fi cu totul imaturi pentru miza întâlnirii (inclusiv aceia introduși în joc înainte de sfârșitul meciului, pentru a executa decisivele lovituri de departajare). Mă gândesc la faptul că finaliști de odinoară, de la Cupa Mondială din 1970, de exemplu, mi se păreau cu totul altfel. Să fi fost oare impresia din vara aceasta pricinuită de îmbătrânire sau așa am fost și eu privit de cei care aveau de trei ori vârsta mea abia trecută de 20 de ani? Îmi place să cred că vârsta lăuntrică pe care o simt acum este aceea a maturității depline, când puterile fizice încă mă mai țin, iar acelea intelectuale (atâtea câte sunt ele) au ajuns la apogeu. Un test de biorezonanță efectuat în urmă cu 15 ani a arătat că am indicele de îmbătrânire 63 (optimul fiind sub 100) și se impune să-l repet, pentru a-mi auzi rezonanța biodegradabilă de acum.

 

DAN STANCA

Mai multă atenție vârstei lăuntrice

Mi se pare aceasta o idee formidabilă. Omul ar trebui să dea tot mai multă atenţie vârstei lăuntrice fiindcă doar de aici, la o adică, izvorăsc miracolele. Şi fără miracol sau fără măcar iluzia lui cum să trăim? Ne agăţăm de vârsta lăuntrică precum înecatul de un pai şi astfel sperăm că nu vom muri. Acum să fim bine înţeleşi. Dacă mizezi totul pe vârsta lăuntrică, aceasta nu înseamnă că ţi-ar fi garantată tinereţea veşnică şi viaţa fără de moarte. Dar, cum am spus, îţi deschide calea spre miracol. Şi care miracol este mai mare decât acela al învierii? Deci nu poate fi vorba de o eternizare stupidă, ci de căpătarea acelei credinţe care spune că nimic nu se termină odată cu moartea biologică, ci începe altceva. Doar vârsta exterioară este aceea care ne condamnă la disperare sau, vai, la resemnare. Cei dominaţi de conştiinţa vârstei lor fizice spun doar atât: asta e şi cu asta basta! Nu mai am ce să fac, nu mai am ce să aştept, cade cortina aşa cum ar cădea cuţitul ghilotinei. La rândul meu, din păcate, sunt copleşit de o asemenea certitudine amară, mai ales când văd că, inexorabil, mă apropii de 70 de ani. Nu mai am nimic în faţă. Dacă am scris prea mult, nu am făcut aceasta nerâvnind neapărat glorie, ci pentru a fi viu. Am crezut enorm în Viu şi mai puţin în viaţă. Viaţa e biologie, viul e spirit. Şi cu toate acestea, nu-s bun decât la teorie. Practica mă ocoleşte. Dau din gură, dar să fac ceva concret, ioc! Mizarea aşadar pe vârsta lăuntrică, adică pe vârsta duhovnicească, este colosală. Atât de mult aş vrea să mă ridic la înălţimea acestei provocări, dar, încă o dată, mă domină teoria, ceea ce nu e de ajuns. Mereu m-am întrebat cum poate fi clipa aceea când din teorie ai sărit dincolo, adică în praxis, când nu doar că gândeşti ceva, ci faci ceea ce gândeşti. Trebuie să fie ceva cu totul special, adică excepţional, adică să fie excepţia care se abate de la mersul de până atunci. Nu cred pe de altă parte că ar fi chiar o ruptură, dar nici nu mai poate fi vorba de aceeaşi continuitate. Termenul care ar descrie cel mai exact situaţia respectivă este DISCONTINUITATEA. Nu negi ce a fost înainte, dar realizezi o împlinire aşa cum legea nouă întregeşte legea veche. Fără Noul testament, cel vechi e de neconceput. Fără Hristos profeţii sunt inutili. Cam aşa stau lucrurile. Mizăm pe vârsta lăuntrică pentru a nu mai simţi cât de grea este carcasa biologică.

 

LIVIU IOAN STOICIU

Mi-am oprit de mult ceasul interior

Să fiu sincer, nu-mi urmăresc vârsta trupească, modificările fiziologice. Așa cum nu mă uit în oglindă (decât când mă rad sau am o alergie cutanată; nu mă uit la mine când mă spăl pe dinți; peste zi, rareori mă întâlnesc în secret cu mine), nu mă interesează „figura“ mea. Sunt mai degrabă atent la semnalele primite din interior, legate de partea bănuită spirituală/sufletească, dacă nu e pretențios spus, deși nici asta nu mă preocupă. Las tot timpul lucrurile să curgă de la sine, fără să le aprofundez la suprafață și fără să fiu atent la de ce mi se întâmplă. Doar când mă îmbolnăvesc devin mai „centrat pe mine“, altfel îmi risipesc tot felul de gânduri (ele mă țin în priză). Eu am avut mereu probleme cu partea dinlăuntru. Sunt o fire depresivă, tristă, „nervoasă“, retrasă, pesimistă, „negativă“ (pun răul în față), naivă, nu pun nicio bază pe partea mea fizică sau sufletească, orice lucru întâmpinat cu bucurie e însoțit de un dezastru în particular. Am sperat toată viața, fără pretenții, să fiu un „om normal, în rând cu lumea“ și n-am reușit să fiu decât un intrus nesuferit, neintegrat cu adevărat în societate (deși am făcut tot posibilul să stau în banca mea, să am un loc de muncă și o familie a mea, cu soție și copil, o casă „a noastră“) care caută singurătatea și cere „să fie lăsat în pace“; i-am admirat de când mă știu pe „oamenii normali“. Am fost dat la școală de crud, la „circa“ șase ani, am luat diploma de bacalaureat la 17 ani la un liceu teoretic („uman“), poate de aici mi se trage. Sau poate copilăria trăită la un canton CFR izolat e de vină, sau fiindcă mama mea a murit când aveam un an și patru luni și „s-a dereglat“ ceva în mine (deși n-ar fi fost cazul, fiind crescut de o mamă a doua, „adoptivă“, care a avut patru copii cu tatăl meu, frați buni mie)… Dinlăuntru am fost la nesfârșit subminat, am fost mânat de la spate de o neliniște de neînțeles, de neîmplinire, neputință, de limite pe care nu le-am putut depăși și m-au frustrat (sau nu?), de sentimentul atotprezent în tinerețea mea de ratare. Poate și fiindcă am pornit greșit în viață, de la 18 ani intrând într-o boemă de șapte ani de sfârșit de lume. Nu întâmplător la 23 de ani am avut șapte tentative de sinucidere, eram la București (cu șase salvatori; al șaptelea am fost eu; unul din salvatori, un poet, îmi cere și azi socoteală). Ciudat, am luat seama, la cumpenele mele, că de fiecare dată m-am regăsit după ce m-am întors la masa de scris (că toată viața, pe cât am scris, pe atât m-am lăsat de scris, dorind să fiu un „om normal“, să pot să mă suport și să nu fiu o povară pentru cei apropiați mie). Vârsta lăuntrică la 23 de ani a însemnat să pun punct, eșuând pe toate planurile, „nemaiavând nevoie de mine“… Cred și azi, la 71 de ani, că singura soluție de a scăpa de griji, când ajung la o saturație insuportabilă și pur și simplu „nu mai pot continua“, e sinuciderea (care „stă în puterea ta“, convins că „așa ți-a fost scris“), ea îți rezolvă toate problemele. Curios, la începutul anilor 2000, la 53 de ani îndeosebi (altă vârstă lăuntrică ieșită din țâțâni), am repetat această cădere psihică fără întoarcere, în fiecare zi nefăcând altceva decât să mă gândesc la sinucidere, trăind „ca un mort printre vii“, dar negăsind curajul să duc la împlinire o sinucidere, „practic“ (a durat alți șapte ani, m-a readus pe această lume un părinte duhovnic, după ce diavolul în persoană, văzut de mine la o mănăstire, vorbesc serios, m-a trântit de pământ, de la înălțime, și mi-a provocat dureri fizice de neimaginat, fiind la un pas să pierd un picior; m-a salvat atunci Varujan Vosganian, care m-a dat pe mâinile unui medic de renume; bine că nu mi-am pierdut mințile pe loc). Cu același sentiment terorist al ratării, neavând cu cine să mă mai lupt… Mă opresc. Am ajuns la 71 de ani și tot nu-mi vine să cred, atâția poeți au murit de tineri, îi invidiez (vor rămâne mereu tineri în conștiința cititorilor). În interior, m-am oprit la vârsta tinereții, „sufletul nu îmbătrânește“, nu? Chiar dacă, în scris, fac nu o dată caz de bătrânețe, „livresc“. Îmi las organismul să se consume de la sine, scriu spontan, „vârsta lăuntrică“ se plimbă între anul nașterii și anul morții (mi s-a ghicit 2023-2024).

 

ALEX. ȘTEFĂNESCU

Acum, ca și altădată, sunt instalat exact în vârsta pe care o am

Din păcate, am știut întotdeauna în ce moment al vieții mă aflu. Nu m-am scăldat în iluzia că sunt mereu tânăr. Și nici n-am trăit, voluptuos-inconștient, într-un prezent etern.

În unele avioane există un televizor suspendat pe al cărui ecran pasagerii pot vedea traseul, de la plecare până la destinație, iar pe traseu un avion minuscul înaintând lent. Este de ajuns să arunci o privire spre televizor ca să afli, instantaneu, cam cât anume ai străbătut din întreaga distanță.

Așa mă vedeam pe mine străbătând traseul de la naștere și până la moarte.

Tot atât de clar aveam în minte ceea ce urma să scriu de-a lungul vieții. Din când în când trebuia să-mi ajustez proiectul, renunțând la câte ceva, tocmai pentru că știam cât mi-a mai rămas de trăit.

În această evaluare a rezervei de timp, n-am luat niciodată în considerare eventualitatea unui accident sau a unei îmbolnăviri grave. Am avut în minte, ca reper, speranța medie de viață din România.

Acum, ca și altădată, sunt instalat exact în vârsta pe care o am. Corpul nu mi s-a uzat nici mai repede și nici mai încet. Din punct de vedere fiziologic sunt un om normal.

Nu mai am mult de trăit (la 6 noiembrie împlinesc 74 de ani). Îmi pare rău că mi se termină viața, dar ar fi indecent să nu mi se termine. Mi-am dorit întotdeauna să fiu în rând cu lumea. Această dorință ține de un mod țărănesc de a gândi (care m-a inspirat de multe ori, deși nu sunt țăran și nici fiu de țărani). Murind voi fi din nou, pentru ultima dată, în rând cu lumea.

Acum aproape zece ani am hotărât, brusc, să scriu despre întreaga operă poetică a lui Eminescu, analizând fiecare poem în parte. Acest proiect nu se aflase niciodată în planul meu. Este singura modificare misterioasă a planului de viață pe care am făcut-o. Parcă mi-a dictat-o cineva. În mod rațional, am renunțat la alte proiecte ca să o pot duce la îndeplinire.

Câtă vreme am lucrat la cărțile despe Eminescu s-a activat în mine un fel de supra-imunitate, ar fi fost imposibil să mor pe neașteptate în acea perioadă. Acum, după ce le-am scris și publicat, m-am relaxat, nu mai resping, cu atâta încordare, ideea de sfârșit.

 

LAURENȚIU-CIPRIAN TUDOR

Arar depășesc 33

Este indubitabil faptul că vârsta biologică dată de trup și atestată de cartea de identitate despre care vorbeați este o formă, o delimitare strictă, uneori o închisoare. Cu toate astea, totuși (slavă Domnului!), spiritul nostru este cel care transcende, care aproape nu are limită, care poate eluda timpul și societatea în care viețuim, reușit sau nu, fericit sau nu. Da, pe de o parte, adeseori, constrângerile trupului sunt implacabile, ele dictează gânduri, colorează emoții, hotărăsc stări (sunt, de pildă, conform temperamentelor, predispoziții sufletești care îi apropie pe unii, mai mult decât pe alții, de bucurie, chef de viață, de plăcerea de a fi); cu toate astea, însă, ființa noastră lăuntrică nu este un prizonier, relația cu trupul nu este o fatalitate decât dacă consimți, adică dacă considerăm că între trup și spirit/suflet este o relație de vasalitate. Altminteri, influența este și în sens invers (conținutul determinând forma): ceea ce gândim, ceea ce alegem să simțim (prin expunerea la frumusețe, la dragoste, la infinit) ne reprogramează. Vorbim astăzi despre somatizare (gr. soma însemnând „trup“) înțelegând prin asta „a converti o stare de dezechilibru mental într-o stare patologică“, dar această somatizare poate avea și un sens pozitiv, ceea ce înseamnă că prin voință și alegere, putem sugera corpului nostru și echilibru și armonie, cu consecințe imediate asupra sănătății și, în timp, cu efecte asupra procesului de îmbătrânire

și asupra longevității. Azi, sunt la mare modă psihoterapiile, ședințele de coaching, programarea neurolingvistică ș.a.m.d., dar eu prefer să îmi aduc aminte, în sensul de mai sus, fie de modelul grecesc, antic, al kalokagathiei (gr. kalos-key-aghaton, „frumos și bine“) care propunea ca omul să atingă un ideal de armonie fizică şi morală (să fie, adică frumos și bun, adică frumos fizic și frumos sufletește) fie, pentru cei mai curajoși, de modelul creștin al ascezei, ca un exercițiu mai înalt de luare în stăpânire a trupului. Ideea este că exteriorul se internalizează și interiorul se externalizează realizând un cerc (în cel mai bun caz o spirală) care e de dorit să nu fie vicios, ci virtuos, adică al armoniei, al deschiderii, în conexiune cu creația și cu Creatorul. Credința mea este că moartea nu ne este proprie și că Cel-Prea-Înalt ne-a făcut pentru nemurire, pentru lumină, pentru infinit. Așa că tinerețea, entuziasmul, dragostea, sunt singurul azimut, indiferent de anii pe care i-am strâns, de vârsta pe care o avem. În consecință, gândind astfel, eu însumi am încercat să aplic un model care să mă pună în relație de împăcare (și de bucurie) cu propriul corp, dar și să pună un echilibru (elimând dependențele) între hedone și supratrupesc, între erotic și transcendent. Cred într-o ars vivendi care unește năzuința spre fericire cu interogațiile metafizice despre condiția umană și sensul creației. Ce vârstă am? În buletin 47 de ani, în inima mea uneori pot avea 10, cel mai adesea am vreo 20 și ceva, arar depășesc 33. Am convingerea (simțită) că artistul nu are vârstă, că poate avea câți ani vrea, că, în momentele de grație, are vârsta creației, că atunci când atinge talpa Creatorului e nemuritor. De aceea par mai tânăr, de aceea râd, pentru că trupul e doar un mijloc, o haină pe care o țin curată, de care am grijă, pe care o dau dragostei. Ca havuzul lăuntric să nu se despartă de muzica bizantin-barocă pe care o aud.

 

CORNEL UNGUREANU

Până la 105

Zilele acestea am pus la punct un serial despre un moment aniversar – cei 105 ani ai lui Mihai Şora. Voi publica în fiecare săptămână o secţiune dintr-un interviu pe care i l-am luat odinioară şi care, din nu ştiu ce motive, mi-a rămas în dosarul „Şora“. Câţi ani aveam eu atunci, câţi domnul Mihai Şora ? Mi se părea foarte tânăr – îl întrebam despre anii de liceu de la Timişoara, despre întâlnirile cu Mariana Klein, despre lecţiile lui Nae Ionescu. Despre prietenia – la Paris, în Franţa – cu Mircea Eliade, cu Eugen Ionescu. Mi se părea tânăr, se apropia – atunci – de 100 de ani. Dacă scriem cât de tineri şi cât de harnici sunt scriitorii care au împlnit 80 de ani şi se pregătesc să împlinească 100 nu ne rămâne decât să observăm cât de mult s-a întinerit literatura română, azi. Câte cărţi au mai rămas de citit.

 

GHEORGHE VIDICAN

Locul în care dospește vârsta în mine

În dicționare, vârstă mai înseamnă, regional, și dungă, linie sau bandă de altă culoare într-o țesătură. Altfel spus, firul vieții noastre capătă o nuanță diferită, despre care-mi imaginez că e acrișoară ca aluatul, dacă ai putea-o gusta.

Aș vrea să pot pune degetul pe locul în care dospește vârsta în mine. Poate e o strădanie de ardelean să tind spre astfel de lucruri, poate doresc să-mi amân deznădejdea de parcă omul ar putea arunca moartea peste deal.

Mă uit uneori la portretele marilor scriitori care au apucat să îmbătrânească și văd cum trăsăturile lor rebele au fost înlocuite de linii fine, pline de demnitate; mă uit lung și îmi dau seama că se îngroașă conturul meu. Moartea mă măsoară din ce în ce mai precis, ca un croitor dibaci.

Am avut mereu în mine, ca-ntr-o simbioză, adolescentul și bătrânul. Adolescentul se grăbea să crească și, în același timp, se temea, văzând cât de greu respiră bătrânul. Într-o zi, brusc, m-am trezit bătrân și am știut că e așa: lucrurile au devenit dintr-o dată simple. Tocmai eu mă găsesc să spun asta când scriu o poezie atât de întortocheată!

Ecleziastul din mine spune că toți am vrut să fim altceva și că nu există scăpare de regret. Creșterea rămâne obligatorie: nu există nimic mai urât decât un copil bătrân, care a fugit de urgențele spirituale ce i-au fost puse în față de Marele Regizor, Dumnezeu.

Pentru mine, să îmbătrânesc înseamnă să mă împac cu toate gândurile, iar să simt că trăiesc înseamnă să găsesc undeva, într-un ungher al minții, o încăpățânare care n-a fost domesticită.

Și ce dacă nu mai am un viitor abundent în față? Am, în schimb, un trecut ale cărui arome le redescopăr, de parcă până de curând aș fi gustat cu limba friptă de ignoranță. Bătrânețea mea e un pisc de unde pot vedea cum scapă printre degete tinerețea, neștiind că astea sunt doar convenții.

Am un regret profund: că nu m-am născut părtaș al unei culturi mai vechi, să trișez la creștere, să sar peste etape, fiind bătrân de tânăr, adică să mă bucur de viață și de voi, așa cum meritați. Există, totuși, o scurtătură culturală, dar e greu s-o ajungi la ea: e calea dragostei. Doar acum, din dragoste, nu le mai pot spune oamenilor ce aș schimba la ei.

Nu am copii, de aceea mi-am permis să înfiez adolescentul din mine (pe lângă o mulțime de fini). Adolescentul este sursa mea de noutate, dar mă pipernicește ca om, mă sălbăticește și mă alienează de aromele fine ale vieții. Dar sunt și ardelean, și caut echilibrul. Din această tensiune iese creația literară.

Câți bătrâni, atâția filozofi. Realizezi că nu mai ești tânăr când, de pe o zi pe alta, lumea nu-ți mai spune ce și cum greșești, te lasă în propriul tău ridicol. Nu mai ești tânăr când ți-a dispărut încrâncenarea de a fi lucid, când ambiția nu mai este o povară, ci o dulce durere.

Ce mă înspăimântă este amnezia socială de la pandemie încoace, ca și cum nu mai există vârste, nu mai există istorie, ci numai și numai pandemie. Nu așa se creștere, nu așa se îmbătrânește. Vechii greci au avut dreptate când vorbeau despre cele patru vârste (dacă mă ține bine memoria) ale omenirii. Blestemul nostru e de a vedea omenirea glorificând imaturitatea.

 

MARCEL VIȘA

Minus 20 de ani

Nu cu mult timp în urmă mi-am făcut un test pentru dezvăluirea adevăratei vârste biologice. Rezultatul m-a flatat oarecum, reieșind cum că aș avea cu 10 ani mai puțin decât vârsta din buletin. Ei bine, cred că acest lucru se datorează în bună parte lecturii și scrisului. Conform datelor din literatura de specialitate, fiecare organ din corpul uman prezintă propriul ritm de îmbătrânire. Speranța de viață a organismului uman este egală cu speranța de viață a celui mai slab organ din corp. Cunoscând acest lucru nu pot să nu mă gândesc că, la multă lume, creierul este cel mai ignorat organ atunci când vine vorba de întreținerea lui într-o stare optimă de funcționare, iar de aici intervine îmbătrânirea prematură, atât fizică cât, bineînțeles, psihică. Fiind centrul de control al corpului, el are un ascendent și asupra fizicului, deoarece face să funcționeze organe ca inima și plămânii. Ca să nu mai spun că toate simțurile depind de creier, el decodează semnalele și le identifică. O inscripție de pe peretele unei biblioteci, cred, îmi justifică și ea afirmația de mai sus: „cititul este pentru creier ceea ce sala este pentru mușchi“. Unii ar întreba ironic: ce sala, cea de mese? Da, și aceea, de ce nu. Alimentația este extrem de importantă.

Poate că am făcut o introducere prea lungă la ce aș avea de spus în ceea ce mă privește, însă este absolut necesară. Simt că vârsta mea lăuntrică este nu cu zece ani defazată, ci cu vreo douăzeci. Ceva mă menține în formă (atât din punct de vedere fizic cât și psihic), mă face să percep lucrurile, în anumite situații, cam ca la douăzeci de ani. Bineînțeles asta poate fi o sabie cu două tăișuri. Pe de o parte această menținere în „bucla temporală“ mă ajută să trăiesc o copilărie perpetuă, fără griji și fără bani, cum spune un celebru cântec „de pe vremea mea“, iar pe de altă parte acest mod de viață poate fi perceput de către alții drept neserios. Inevitabil apare la un moment dat contextul în care te simți presat de societate să ai de la o anumită vârstă casă, căsnicie, copii, iar asta poate deveni deranjant, aidoma unui zumzet pe care la început îl ignori, dar apoi, dacă gura lumii nu înseamnă prea mult pentru tine, achiziționezi brusc un plici pentru muște și pornești „la vânătoare“ în căutarea sursei de zgomot.

În contrapartidă, mi s-a întâmplat să întâlnesc persoane tinere din punct de vedere fizic, de-a dreptul pensionate pe plan emoțional. O adevărată tragedie aș putea spune, în ceea ce le privește, ba chiar, în anumite cazuri, în ceea ce mă privea și pe mine. Atașându-mă de ele m-am simțit la un moment dat exclus din viața lor, ele fiind mai mult focusate pe stat în casă, citit și mângâiat pisicile (sau cățeii) din zorii zilei și până-n seară, decât pe socializare și ieșit în lume. Ca o paranteză, aș putea spune că o bună parte din scriitori au acest stil de viață care nu prea este benefic scrisului. E important să citești, să acumulezi, dar trebuie să și trăiești, să poți scrie din experiențele personale. Nu te poți sprijini la nesfârșit pe intertextualiate, nici nu poți scrie la nesfârșit poeme după filmele vizionate pe Netflix, sau după documentarele de pe Discovery.

Trebuie menționat că o consecință a vârstei lăuntrice este și faptul că am mai mulți prieteni cu 15-20 de ani mai tineri, dar asta nu înseamnă că îi evit pe cei mai vârstnici, dar care, în pofida vârstei înaintate, și-au păstrat tinerețea sufletească. Menționez asta deoarece cred că și oamenii din jurul nostru ne influențează foarte mult și pot contribui la starea noastră sufletească, cea care de fapt este responsabilă cu menținerea în formă sau îmbătrânirea prematură. De multă vreme am început să mă îndepărtez de persoanele panicarde, veșnic nemulțumite, frustrate, invidioase, deprimate, critice mereu etc. Fiind o persoană neobișnuit de empatică, ieșeam mereu obosit, împovărat de trăirile lor, iar asta mă afecta pe termen lung. De îndată ce m-am delimitat de astfel de oameni, am resimțit o schimbare, o stare de echilibru care se menține și acum. Să nu se înțeleagă greșit, nu m-am autoizolat într-un cocon departe de lumea exterioară, doar am devenit mai selectiv, filtrându-i pe cei cu care vreau să intru în contact, limitând astfel interferențele cu genul de persoane enumerate mai sus, iar asta îmi procură o stare perpetuă de chill.

Celor cărora le este greu să își păstreze calmul, sunt nevoiți să intre în contact cu persoane negativiste, sau se regăsesc în situații stresante le-aș recomanda meditația. Am practicat-o intens mai demult, și o mai practic și acum periodic, iar asta mă ajută, de exemplu, să-mi temperez ego-ul. Pe alte persoane le poate ajuta rugăciunea. Recomand conexiunea cu divinul sub orice formă, cu universul, fiind o sursă sigură de energie. Cred că

delimitarea de spiritualitate aduce omul în derivă, intervine zombificarea, sau, mă rog, acesta devine un gadget cu 15 % baterie, iar asta îl uzează într-un ritm accelerat, inclusiv din punct de vedere fizic.

Pentru că există o corelație între psihic și fizic, bineînțeles că este valabilă și reciproca, drept pentru care mă opresc aici din scris și plec la alergat. Mi-am propus nici mai mult nici mai puțin decât să îmi dobor recordul de 6 km, pentru că „mens sana in corpore sano“.

 

RĂZVAN VONCU

Mai bătrân decât vârsta aurorală

Mărturisesc că răspund oarecum pe nepregătite la întrebare, întrucât, deși practic des examenul de conștiință (unică relicvă a unei evlavii cu care ritmurile mele interioare nu s-au potrivit), nu m-a preocupat din cale-afară vârsta mea. Nici cea din buletin, nici cea interioară. M-a preocupat încă și mai puțin cum mă situez în raport cu lumea.

În copilărie, auzeam des sintagma „copil precoce“. Poate pentru că am învățat să citesc și să scriu (cu litere de tipar, să nu exagerăm) pe la vreo patru ani, poate pentru că aveam replici „mature“, dar nu exclud nici varianta alintului fără acoperire în realitate: am fost, se pare, un copil răzgâiat, ca orice odraslă crescută de bunici.

În adolescență nu am avut o relație complicată cu vârsta mea, ci cu geografia. Am avut în mod repetat sentimentul straniu că trăiesc unde nu trebuie, ceea ce e perfect explicabil, dat fiind că vorbim de România anilor 1980. Când citești trăiești, prin lecturi, în lumea normală a valorilor culturale universale, e cumva inevitabil să te simți depeizat într-un sistem cum era cel de la noi. Dar era, recunosc, o traumă minoră, care se spulbera la un concert – și erau multe – la o piesă de teatru – și erau multe –, când citeam o carte bună – încă și mai multe –, ori la lectura săptămânală a României literare, pe care o fac din 1984. Sau, pur și simplu, când revedeam marea pe fereastra trenului care mă aducea în Constanța natală.

Însă sunt un om activ, nu unul meditativ. Mi-am trăit vârstele firesc, fiecare cu șarmul și cu servituțile ei, ca ins banal ce sunt. Cred că, totuși, peste copilărie și adolescență am „sărit“ mai repede, mai ales că am intrat în etatea adultă aproape simultan cu intrarea societății noastre într-o nouă etapă istorică, democratică. Nu știu de ce, dar copilul precoce care (poate) fusesem, în Constanța fabuloasă a anilor 1970, s-a transformat într-un adult blazat, în Bucureștii amestecați ai anilor 1990.

Acum încep să resimt etatea din buletin, cea de 52 de ani, ori de câte ori continui să mă port ca și cum aș fi încă tânărul blazat de la 25. Nopțile pierdute, mateine, sunt deja o amintire, ca și somnul odihnitor, de prunc, sau scrisul febril, nocturn. Scriu cuminte, în cursul zilei, citesc tot așa, iar ieșirile cu prietenii sunt rare și se încheie, inevitabil, la ore decente. Nu mai fac sport (la ce bun?!), dar merg mult pe jos, chestie care, se zice, contribuie la menținerea sănătății, deși sănătos cu adevărat nu sunt. Am tot soiul de petits ennuis, de la alergia la polenul de ambrozie la micile nevralgii sâcâitoare, plus consecințele renunțării forțate la colecist. Pe scurt, adesea mă simt mai bătrân decât vârsta aurorală la care-mi închipui că am rămas, care, la rândul ei, e contrazisă de cea din buletin (sic!).

În privința vârstei în literatură, cea mai stupidă sintagmă pe care mi-a fost dat să o aud este cea de „scriitor tânăr“ (și vă asigur că am fost gratulat cu ea ani mulți după ce cu greu mai puteam fi luat drept tânăr). Cel mai tânăr poet român este astăzi Tudor Arghezi: în raport cu tinerețea sa spirituală și poetică, tinerii (biologic) literatori de azi sunt niște cuminți bătrânei culturali, care rostogolesc clișee și mici trăiri șablonarde, pe care nu știu să le pună în versuri. Tinerețea în literatură nu se măsoară nici după buletin, nici după intensitatea injuriei la adresa celor de dinainte, ci după prospețimea viziunii, îndrăzneala lucid asumată de a rupe barierele estetice și, nu în cele din urmă, capacitatea de creație. Alde Komartin & Co. sunt, în realitate, niște jalnici pensionari ai celui mai bătrânicios conformism, care este cel al contestației: lubrici prin proporțiile gustului de parvenire și indecenți prin lipsa de valoare.

E mai complicat cu lumea înconjurătoare, care-mi pare că a cam dat în mintea copiilor… Căci altfel nu-mi explic cum atâția oameni în toată firea, de la noi și de pe mapamond, pot fi păcăliți/ cumpărați cu mărgele colorate și panglici scoase pe nas.

Însă asta e o temă politică, iar politica mă plictisește teribil.

 

VARUJAN VOSGANIAN

Port în mine copilul care am fost, ca un fel de bonsai

Întrebarea despre vârstele mele m-a îndemnat să mă gândesc la copacul care s-a născut odată cu mine. Simt că există pe lume un copac a cărui naștere a fost însoțită de nașterea mea, pentru că el era prea nevinovat să se nască singur. Și bănuiesc și ce fel de copac era acela, dar rămâne să răspund la asta cu prilejul unei alte anchete a României literare.

În secțiunea transversală a trunchiului se pot observa cercurile concentrice care, adăugându-se an de an, măsoară vârsta copacului. În acest fel copacul poartă în trupul lui toate vârstele deodată. Cred că același lucru se poate spune și despre mine.

Ar fi prea simplu ca timpul să fie doar liniar, curgând de la izvor la vărsare. Dacă ar fi așa, dacă timpul ar fi liniar, n-ar mai exista artă, n-ar mai exista cărți și poezii, ci doar câte o pagină fără cotor ori un vers desperecheat, când și când.

În fapt, timpul existențial (care nu e același cu timpul existenței) are mai multe dimensiuni. Una pe care o dă timpul și alta pe care o dă memoria, una pe care o dă resemnarea și alta pe care o dă speranța, una pe care o dă melancolia și alta pe care o dă extazul, una pe care o dă starea de vis și alta pe care o dă starea de trezvie. În acest spațiu multidimensional, există și timpul perpendicular pe abscisa curgerii sale, în care, în fiecare clipă, îmi trăiesc toate vârstele deodată. Această vârstă, în care toate celelalte se reunesc ca într-un vitraliu, este și cea pe care o port când scriu. Fără copilul din mine, fără adolescentul cu sângele plesnindu-i în tâmple, fără năzăririle tinereții, fără împlinirile și neîmplinirile maturității, fără dulceața anilor de acum, ca vinul din strugurii care se coc mai târziu, nu știu cum aș putea scrie, cum mi-aș putea însoți fantasmele și personajele.

În viața mea lăutrică merg de mână cu copilul care am fost. Ba aș putea să spun că ceva din mine o să rămână veșnic copil, ca un fel de bonsai. Mă uit în oglindă (care în privirea lăuntrică nu e neapărat plană) și văd uneori portretul artistului din tinerețe. Viața mea e o succesiune de eu-ri care se reunesc în mine însumi, cu toate vârstele deodată.

Mă întrebați dacă simt că am mai mulți sau mai puțini ani decât în cartea de identitate. Nu cred că poți fi, cu adevărat, în timp, dacă îți urmezi, precum cămila pe beduin, vârsta din cartea de identitate. Imaginați-vă un metronom pe axul căruia scrie „carte de identitate“. Dacă acul metronomului stă neclintit peste ax, timpul pe care îl măsoară e mort, metronomul nu trăiește în timp. Dacă , însă, acul oscilează, în intervale mai scurte sau mai lungi, de-o parte în alta a axului, atunci metronomul intră în timp, acceptă provocarea timpului, chiar dacă e un fel de luptă a lui Iacob cu îngerul. Așa și cu mine, nu pot fi viu, precum metronomul în mișcare, decât dacă vârstele mele vibrează, în jurul ori dincolo de cartea de identitate.

 

CONSTANTIN ZAHARIA

Vârsta înflăcărării sale

Am putea porni de la o axiomă: nu suntem niciodată identici cu noi înșine, nici în ceea ce privește vârsta, nici în raport cu alte trăsături pe care ni le atribuim ori ni le recunoaștem cu intermitențe în diferite circumstanțe. Suntem mai puțin sau mai mult față de restul lumii, pe care nu vrem ori nu putem să o integrăm în multiplele ei fațete, astfel încât rămânem prizonieri ai unei inerente parțialități ce ne permite totuși să viețuim conform unor criterii tot de noi stabilite, repere mai mult sau mai puțin aleatorii a ceea ce suntem.

A trebuit să constat la un moment dat un lucru demn de mirare, anume că, după patruzeci de ani, mi s-a părut că vârsta înainta mai repede decât mi se părea mie că ar corespunde cu starea mea lăuntrică. Evenimentul care a declanșat acest decalaj a fost cum nu se poate mai prozaic. Pe la sfârșitul anilor nouăzeci, Facultatea unde predam a decis ca salariile să nu mai fie plătite prin casierie, ci prin cont bancar. Cardul pe care l-am primit avea un cod (ceva de genul 3738) care nu corespundea cu vârsta mea biologică, deoarece sărisem binișor de patruzeci de ani, ci cu una mai tânără, pe care mi-o atribuiam bucuros. Dacă vreo persoană m-ar fi întrebat ce vârstă aveam, aș fi răspuns aproximativ, cu codul de pe card, vreo 37-38, fără ca interlocutorul să poată pricepe, dincolo de imprecizia care l-ar fi putut contraria, dimensiunea autoironică a prezumptivului răspuns.

Decalajul s-a adâncit cu trecerea timpului, aș spune chiar în mod îngrijorător, căci pe la șaizeci de ani aveam uneori impresia că am cu două decenii mai puțin. Alteori, puteam spune odată cu Baudelaire: « J’ai plus de souvenirs que si j’avais mille ans ». Melancolia îl transformă pe cel atins de tristețe și de singurătate lăuntrică într-un bătrân demn de cea mai vetustă memorie, ca și cum trăirea amintirilor l-ar transporta în vremuri demult apuse. Acum câțiva ani, am luat cunoștință cu o ființă străveche, în vârstă de două milenii și jumătate. E vorba de un cedru din pădurea Alishan din Taiwan. Copacul cu pricina, încă în viață în 2018, fusese în tinerețe contemporan cu Platon.

Astfel încât toate acestea mă determină să mă întreb cât de tineri ori vârstnici suntem și în raport cu ce. Aici nu pot să nu-mi aduc aminte din nou de Baudelaire care, într-unul din poemele sale în proză, modest numit L’Horloge, afirmă că poate vedea ora în ochii unei pisici, o oră imobilă, vastă și solemnă, care ar fi Eternitatea însăși. Și-mi spun că cel care scrie, înrobit de viciul și pasiunea literaturii, nu are o vârstă anume, indiferent cât de tânăr sau de bătrân se consideră el. El are vârsta înflăcărării sale, care este durata flăcării. Iar dacă aceasta există dintotdeauna și rămâne vie în el, atunci are toate șansele să se lase purtat de ea, cu sau fără faimă, în umilitatea iubirii literelor, pentru totdeauna.