Personajele literaturii naționale, ca orice oameni responsabili, încheie căsătorii. Încă student, junele Rică Venturiano are cele mai serioase intenții matrimoniale, pentru că familia e patria cea mică. O societate burgheză, cum este cea în care s-au edificat proza și teatrul românești, prețuia instituția aceasta care și azi, cînd unii o proclamă anacronică, creează o adevărată industrie, cu tîrguri periodice de nunți. G. Călinescu scrie o Carte a nunții. Eroii se căsătoresc din dragoste, concep un viitor comun și un copil. Mama miresei e totuși jenată de strîmtorarea ei și vrea să i-o dea pe Vera lui Jim „de o manieră decentă“. Acesta nu dorește însă zestre. E un caz aparte, pentru că situația materială a familiilor joacă un rol important și în literatură. Gura lumii deosebește clar o partidă de o mezalianță. Zoe Popescu a lui Topîrceanu ar fi scuzată în caz de divorț pentru că, înainte de a-l lua pe Mișu Șt. Popescu, „a respins partide mult mai serioase“: Jorj Atanasiu, cînd era flăcău,/ Goldman de la Credit, Guță Popîndău,/ Angrosist de vinuri. Toți aveau situații și erau „destul de bine“, înfățișarea avînd rostul ei.
Dezechilibrul social și de avere între soți e motorul însuși al unor acțiuni dramatice. În Titanic Vals, o moștenire salvează situația Sarmisegetuzei Necșulescu căreia părinții locotenentului Gigi Stamatescu nu-i găsesc alt cusur decît că e săracă. Rămasă „fată mare cu copil mic“, Miza va face, în happy end, doritul pas de dans alături de Gigi și Isaia.
În Gaițele lui Al. Kirițescu, cel sărac e Mircea Aldea, pe care familia bogată a soției, Margareta Duduleanu, nu-l suportă pentru că nu are venituri, ba chiar ar cheltui bani din zestrea Margaretei. Acuzația e falsă și răuvoitoare. Dar, pentru a fi obiectivi, trebuie să admitem că Mircea trăiește în casa și pe banii familiei în care a intrat. Diferența materială între soți va duce la un deznodămînt tragic: Mircea o înșeală pe Margareta și ea se sinucide. Oricît de meschine par calculele financiare în chestiuni sentimentale, ele trebuie luate în serios.
Un caz similar Gaițelor, dar la o scară amețitoare, este cel din Suflete tari, de Camil Petrescu. Ioana Boiu e urmașă de spătari și de vornici. Andrei Pietraru nu e decît bibliotecarul ei, cu studii neterminate. Ioana îl disprețuiește la început, apoi e sedusă de el, cam brusc și neverosimil. Dar tatăl Ioanei, Matei Boiu, e proprietar de latifundii, căci ne aflăm înainte de Marele Război și de reforma agrară. El nu vede în Pietraru decît un vînător de zestre care i-a sedus copila pentru a-l „prăda“. Anterior relației cu Andrei, Ioana a respins și ea o partidă „mult mai serioasă“, și anume pe prințul Bazil Șerban. Pe cît e Boiu de furios de a deveni socrul unui oarecare, pe atît ar fi fost de flatat să se alieze cu un os domnesc. Lui Andrei Pietraru asta i se pare ridicol. Pînă la urmă, după o tentativă de sinucidere, Andrei va face o căsătorie la nivelul lui cu iubitoarea și modesta Elena. Ioana va rămîne în lumea ei și-a fumurilor nobiliare.
Căsătoriile unor fete pot fi poruncite și din interes de părinții lor. E tema unei piese în trei acte, fiecare pe cîte o generație, de Lucia Demetrius: Trei generații. Judecătorul Ioniță își pierde casa la cărți, în 1896. Fiica lui, Ruxandra, va trebui să lase visele de dragoste cu Șerban, pîrlitul profesor de pian, și să se mărite cu cîștigătorul casei, Chiril, și familia să-și păstreze adăpostul. Socoteală ce se va dovedi greșită: Șerban ajunge un pianist ilustru. Fiica Ruxandrei și a lui Chiril, Eliza, în 1925, va fi victima aceluiași scenariu: pentru a salva moșia familiei, va trebui să facă o căsătorie nedorită de ea. Dar în 1956, anul scrierii piesei, cînd dictatura proletariatului a pus stăpînire pe țara noastră, Veronica, fiica Elizei, își va urma visul alături de proletarul Pavel. Nu va mai accepta o tranzacție. De altfel, iluzia tatălui ei că ar putea păstra moșia prin căsătorie, în plin comunism, e curată naivitate.
Mircea Aldea și Andrei Pietraru sînt nedreptățiți de familiile în care vor să intre. Dar există și vînători de zestre autentici sau simpli profitori, ca dr. Mișu Zaharescu, care nici nu se gîndește să oficializeze relația lui cu dra Porția Popescu, de care a profitat pînă la finalizarea studiilor. Un vînător de zestre este Stănică Rațiu din Enigma Otiliei. El o ia pe Olimpia Tulea sperînd un pont, dar viitorul socru îl duce cu vorba. Obține cu greu o casă modestă după ce amenință că „redă libertatea“ Olimpiei. Deși are o meserie cu perspective, ca avocat, și rude arhimilionare care i-ar oferi un job, Stănică vrea să trăiască liber, pe banii femeilor. Ceea ce finalmente reușește, căsătorindu-se în epilog cu o curtezană, Georgeta.
Tot vînător de zestre, dar fără voie, este Ion Birică al lui Marin Preda, din Moromeții. El e sincer îndrăgostit de Polina, fata bogatului Tudor Bălosu. O răpește pe Polina ca-n filme, din care e sigur că n-a văzut niciunul. Socrul îl consideră pe el escroc și pe fiică-sa proastă. La fel crede fratele Polinei, Victor. Birică ar vrea să se disculpe, renunțînd demonstrativ la orice pretenții. Însă chiar Polina îi cere să lupte cu tatăl ei pentru o parte din averea acestuia. Și ea refuzase o „partidă serioasă“, pusă la cale de taică-său, pe un anume Stan Cotelici, flăcău bogat, dar urît și, pare-se, zgîrcit. Cînd o fată a Moromeților observă că Stan Cotelici, băiat cu bani, umblă în zdrențe, o „ga Maria“ din sat îl scuză simplu: „e bine să strîngă omul“. Polina nu-l acceptă pe Cotelici, dar nici nu vrea să trăiască alături de Birică „din cîntat“, sub rangul ei. Îi cere tînărului soț să fie agresiv, să fure și chiar să se bată pentru avere. Bietul băiat nu-și cunoștea aleasa, cînd se miră: „Să sară ăla cu parul?“. Ea îi dă un punch line: „Să sări și tu cu parul!“ În confruntările din Moromeții, te-ai crede în Urzeala tronurilor și trei pogoane arabile echivalează cu un imperiu!
O mezalianță surprinzătoare, cu inversarea comică a rolurilor, este cea din O noapte furtunoasă. Nu e imposibil ca Rică, amator rezolut de însurătoare, să nu aibă mare lucru pe lume în afară de giuben și sticlele de pe nas. E încă studinte, mic amploaiat, colaborator, poate onorific, la Vocea patriotului naționale. Zița, în schimb, are o casă, un cumnat cu o afacere solidă și asiguraripsită, relații bune cu partida liberală și cu poliția în persoană. Dar Jupîn Dumitrache (mitocanul, de !) vede lucrurile taman pe dos. Rică i se pare „mai sus“ și dacă el cabulipsește să-i ia cumnata (dezvorțată, e drept, nu fată mare) îi face o onoare. Veta, sora mai mare a Ziței, n-are nicio opinie. Ea vede în noapte doar mondirul lui Chiriac.
Un pontagiu cu geniul învîrtelii este un anume Ștefan Crăiescu, băiat nu prea bogat, provincial, ajuns la București, funcționar fără studii. În nuvela Băiat deștept, de Al. Cazaban, acest Rică își tapează gazda, trecută de floarea vîrstei, dar și o cucoană bogată și măritată, care îl adoră. În același timp, o curtează cu scop matrimonial pe dra Claudia Sabiano, fată de colonel, rudă cu ministrul de la departamentul unde e mic impiegat. Ca urmare, ministrul îi preschimbă ordinul de concediere într-unul de avansare. Cînd cade guvernul, Crăiescu o plantează pe nepoata de ex-ministru, și pleacă în străinătate drept gigolo al voluminoasei cucoane.
O partidă prin șantaj face un ins odios, Lascăr Lascari, care o vizează ca soție pe Davida Cozianu, în Cronica de familie a lui Petru Dumitriu. Și Cozianu și Lascari sînt persoane bogate. Lăscăruș nu vrea în primul rînd zestrea, nici n-o iubește pe Davida, ci doar o dorește vicios. Previzibil, mariajul, odată început, este un iad.
Vînătorul de zestre e o figură ce nu s-a demodat la noi, de la fanarioți la egalitarismul forțat al comuniștilor. În secolul XIX, într-o povestire de Eugen Barbu, un ins nu tocmai june, dar fercheș, Radu Ralet, dorește căsătoria cu fiica unui Dabija, boier mare la București. Falit fiind, încuscrirea l-ar salva. El dă dovadă de o mare artă a mistificării: trimite viitorilor socri și miresei daruri uluitoare, falsifică înscrisuri, atribuindu-și posesiuni mirobolante. Dafina Dabija e însă iubită de un ofițer din garda domnească, Amza. La Nunta cu ighemonicon, acesta incendiază biserica și se haiducește.
Dincolo de Carpați, Ion al lui Rebreanu o lasă însărcinată pe Ana pentru a forța căsătoria și a primi pămîntul ei. Înșelată grosolan, Ana se spînzură. Dar nici Ion nu va trăi mult după căsătoria avantajoasă. Nunțile, cu sau fără ighemonicon, nu garantează fericirea însurățeilor.