Ei, vârsta lăuntrică…

Nu mi-au ieșit pașii, cum se spune în anumite sporturi, și n-am publicat editorialul de față cu o săptămână în urmă, în numărul în care a apărut ancheta despre vârsta lăuntrică a scriitorului. Întârzierea s-a datorat și faptului că, cel puțin de la o vreme, nu vârsta interioară mă preocupă, ci aceea exterioară. Nu aceea a sufletului, încă viu, presupun, ci aceea a trupului, deja șubred. N-aș vrea să se creadă că mă plâng. Doamne ferește! Din contra, mă bucur că mi-e mintea întreagă. Sau, mă rog, așa cred. E lucrul cel mai important. Am legat dintotdeauna bătrânețea (da, bătrânețea, ce să ne mai ascundem după deget?) de o formă sau alta de activitate. Intelectuală sau fizică. Am avut exemple concludente în familie. Mama mea a trăit o sută de ani și câteva luni. Trecuse prin două războaie mondiale și prin doi ani de închisoare politică. Ca să nu mai vorbim de aproape o jumătate de secol de comunism. Și continua să fie la curent cu tot ce se întâmplă, mai ales în politică. Până la 95 de ani dădea meditații (gratis!) la franceză. I-am adus din Franța toate edițiile noi ale celui mai faimos manual de literatură franceză. Ținea să se țină aproape de tot ce era nou în materie. Citea zilnic, de o viață. Până în ultima zi! Această activitate continuă a făcut-o centenară. M-am gândit deseori la acest lucru. Așa se explică de ce am încercat mereu să-mi ocup ultimii ani de viață, câți voi mai avea, cu acele forme de activitate intelectuală de care mai sunt capabil. Nu exclud și o anumită activitate așa zicând fizică, de pildă, președinția Uniunii Scriitorilor, sau directoratul României literare. Nu glumesc: e o activitate care-mi pune la încercare nu doar rezistența morală, ci și pe aceea fizică. E drept că nu mai merg pe munte, nu mai joc fotbal sau volei, prefer să mă uit la TV și la sporturile pe care nu le-am practicat, de exemplu, snooker, tenis, atletism sau mai știu eu ce. Iau ca o glumă bună afirmația lui Andrei Pleșu cum că mișcarea (fizică) este obscenă.

Acestea fiind scrise, îmi rămâne să adaug câteva precizări. Mi-e frică de moarte, nu de bătrânețe. Chestia cu bătrânețea am depășit-o. Am făcut cunoștință, noi doi, de ceva timp. Problema este că, atât timp cât îmi merge mintea și nu scriu mai rău decât înainte (cel puțin, așa sper!), vârsta lăuntrică nu mă neliniștește din cale afară. Îmi amintesc că Thomas Mann a scris cel mai impozant roman al lui, Josif și frații săi, când avea 70 de ani. Scriitorii sunt rareori longevivi. Poeții sunt, ei, precoci artistic și vital. Vârsta lăuntrică diferă de la caz la caz. Fericiți cei care se bucură de lumina minții până la sfârșit!