Dialogul poeților cu Dumnezeu

Pot fi analizați împreună doi poeți care au trăit în timpuri și medii diferite, dar, mai ales, în culturi cu particularități atât de distincte, spre a le reliefa nota dominantă a creației lor, care converge, surprinzător, spre o similitudine ce nu poate fi ignorată ? Răspunsul este afirmativ dacă trăirile sufletești ale celor doi scriitori iau forma unor reprezentări ce tematizează un teritoriu spiritual comun și, desigur, viziuni complementare. Evident, având, fiecare, simbolistica sa și o percepție proprie a condiției umane.

Cei doi autori cărora încerc, cu limita mea de înțelegere a acestui dificil teritoriu liric, să le dezvălui o latură comună a creației lor, sunt marele poet austriac Rainer Maria Rilke și poetul român, insuficient apreciat, Daniel Turcea.

Dialogul lor cu Dumnezeu, în multe poezii ce-i reprezintă în toată forța și subtilitatea lor creatoare, formează nucleul ce-i definește într-o pregnanță estetică ce dă înălțime discursului poetic. Chiar dacă, trebuie completat, similitudinile de suprafață se ramifică, apoi, în importante diferențe de esență care-i singularizează.

Astfel, în timp ce la Turcea „puritatea“ gândului este înfățișată, cum o caracterizează Nicolae Manolescu, printr-o „lumea de geografii catifelate, de pietre scumpe, de arome și culori“, adunate într-o blândă îndumnezeire poetică, la Rilke, „nucleul tematic este constituit de critica la adresa învățăturii creștine care repudiază viața pământească“, conform lui Dan Flonta, prefațatorul tomului Opera poetică, apărut la Editura Paralela 45.

Turcea, dezvoltând un profund caracter religios, caută apropierea de Dumnezeu, în viață ca și în moarte : „-fii-mi / mormînt / de scorțișoară / și la tine / am să viu // -rog / să-ți fiu / un bob / de grîu / îngropat / în lină seară / în / făgăduit / ținut / lîngă rîul / precurat / unde pasară / pogoară // în zori / să nu-ți fiu / povară / lacrimă / să nu-ți mai fiu“. Contopirea cu lumea umilă a creației divine este esența rugii sale, întru despovărarea lui Dumnezeu. Comuniunea Om-Dumnezeu este atât de firească la Daniel Turcea, încât ea are limpezimea izvorului de munte, dar și tăria bobului de grâu care sparge crusta de țărână pentru a ieși la lumină. Totodată, nu putem să nu remarcăm acea eminesciană „îndulcire“ a morții, acea blândețe a sufletului „nemângâiet“ care-și găsește liniștea în această trecere de hotar: „Mai departe, mai departe, / mai încet, tot mai încet, / sufletu-mi nemângâiet / îndulcit cu dor de moarte.“

Această plenară trăire mistică este refuzată de Rilke, pentru el Omul se situează deasupra lui Dumnezeu, care nu-și împlinește rostul decât prin existența umană: „TU, Doamne, ce te faci de mor ? / De mă zdrobesc ? ( îți sunt ulcior). / Și de mă stric ? ( și băutură-ți sunt). / Sînt meșteșugu-ți și veșmînt, / cu mine rostul tău dispare.“ Dar Rilke îi regăsește „rostul“ lui Dumnezeu, coborându-l pe pământ, printre oameni, printr-o întruchipare umană, simplă dar cu durata în veșnicie: „Căci fără semeni ești, făptură / ce-n jur nu-și strînge avuție. / Ești simplității-ntruchipare. / Țăranul ești, cu barbă mare, / din veșnicie-n veșnicie.“ Și totuși, cei doi poeți, prin fragmentele citate, se reîntâlnesc în integrarea morții și a vieții în sfera umanului, celebrarea lor fiind, în esență, inseparabilă și dătătoare de măreție, chiar dacă la Turcea tonul este „oracular“, iar „religiozitatea profundă și naivă“ (Nicolae Manolescu), iar la Rilke interogarea lui Dumnezeu este rece, distantă, mai degrabă critică.

Cum remarca tot Nicolae Manolescu, avem la Turcea o ilustrare a metafizicii plotiniene, a acelei entități UNU( sau Dumnezeu) ca existență absolută, transcendentă, din care s-a zămislit totul. Ca și Plotin, Daniel Turcea, în poezia sa, împodobește textul cu „înflorituri mistice“, fără însă a afecta puritatea mesajului. Prin Plotin, poetul român ajunge la Sfântul Augustin, însușindu-și teoria acestuia potrivit căreia esența reală a tuturor lucrurilor nu vine decât de la Dumnezeu, demiurgul, creatorul existenței. Tot de la Sfântul Augustin, Daniel Turcea aduce în poezia sa Treimea creștină – Tatăl, Fiu, Duhul Sfânt – unite în aceeași substanță : Dumnezeu.

La Rilke „stratul livresc“ este mai palid, accentuând, în schimb, ambiguitatea mesajului. Lungile sale poeme au o inedită împletire de gânduri și stări, de invocare a Domnului, dar și a oamenilor obișnuiți. Răsvrătirea poetului austriac, prin versuri și imagini memorabile, răstoarnă ordinea lucrurilor, omul este măsura și fundamentul lumii : „Ce-ai să te faci Doamne dacă mor ?“. Asistăm, iată, la o punere sub semnul întrebării a rolului de „fondator“ al lumii a lui Dumnezeu și a centralității sale în existența oricărui creștin. Chiar sfinții, cu chipurile lor de bătrâni, sunt coborâți nu pe pământ, ci în „pământ adânc“ unde s-au „ascuns“, „toți respirând cu propria lumină / puținul aer din mormânt“, iar „mâinile împreunate tare / ca munții zac pe pieptul lor“, imagini de o mare forță evocatoare.

În Cartea Întîi din volumul Ceaslovul, intitulată Cartea despre viața monahală, din care am selectat versurile de mai sus, obosit de prea multele taine, Rilke, „deleagă“ întrebările către Dumnezeu unui călugăr fictiv, pentru ca, în următoarele două Cărți, Cartea pelerinului și Cartea despre sărăcie și moarte să-și reia și mai întețit monologul personal, o pendulare a omului între biologic și metafizică, între terestru și divin, trecând de la „stăpânii biblici de popoare“, la „casa săracului“, cu Dumnezeu invocat în rol de martor, dar și chemat să instaureze ordinea divină, în care și moartea poate fi măreață; o solidaritate deci cu oamenii umili, „mai săraci decât orice jivină“, care „totu-ndură, / trăind, și mor uimiți de greaua lume“.

Invocarea atât de frecventă a morții și chemarea lui Dumnezeu către această „împlinire“ ne duce cu gândul la definiția pe care Michel Onfray o dă religiei, în Scurt manifest hedonist : „religia este acea viziune asupra lumii care postulează existența unei lumi de dincolo ce conferă un sens lumii acesteia“; iar de aici, concluzia firească a aceluiași intransigent moralist : „prezența noastră în lume nu are sens decât în, prin și pentru dispariția noastră din lume“. Dar, spre deosebire de filozoful francez, care își asumă fără rezerve „ateismul etic“, prin care „demontează ca pe o jucărie iluzia ce poartă numele Dumnezeu, Rilke, într-o manieră, proprie, paradoxală caută și vrea să înțeleagă rostul divinității.

Este de remarcat faptul că Ceaslovul nu este singura carte a lui Rilke cu subiect religios. Înainte de desăvârșirea Elegiilor duineze și a Sonetelor către Orfeu, el publică Scene din viața Mariei, în care, în același stil propriu și prin aceeași încercare de umanizare a tuturor personajelor biblice, descrie viața mamei lui Christos, de la „naștere“, „bunăvestirea păstorilor“, „alinarea cu cel înviat“ și până la moarte.

Revenind la Daniel Turcea, impresionantă este, fără îndoială, ardoarea sa mistică, redată în cuvinte simple, care definesc lucruri așezate în rostul lor firesc. El crede în idealul creștin, de neatins pentru mulți, acel „erou ontologic“, cum îl definește Onfray, întruchipare a jertfei, a iubirii și bunătății. Am putea pune poezia lui Daniel Turcea în lumina acelui verset din Cartea lui Isaia : „Dacă nu veți crede, nu veți înțelege“ sau, cu alte cuvinte, fiind credincioși, posedăm deja adevărul revelat în scripturi.

Deși explorează teritorii pe care au pășit precursori de mare forță evocatoare ( Arghezi, Blaga, Ioan Alexandru), Turcea nu cade în imitație, păstrându-și originalitatea, cum bine o conturează Vasile Dan în cronica pe care i-o consacră în România literară : „Poezia lui Daniel Turcea este intens centripetă, retractilă și intimă până la umilință, iar nu extrapolată retoric spre cititor precum la Ioan Alexandru. Și spațiul ei de existență e unul infinit fragil, discret“.

Prin cele două volume ale sale, Entropia și Epifania, publicate la interval de opt ani unul față de celălalt, timp aproape mitic de coacere, Daniel Turcea contrazice binecunoscuta aserțiune a lui Michel Butor din Critică și Invenție, potrivit căreia: „Astăzi, orice invenție literară ia naștere într-un mediu saturat de literatură. Orice roman, poem, orice lucrare nou apărută este o intervenție în acest peisaj anterior“. Nu, Turcea nu „duhovnicește“ în stil arghezian, neavând dramatismul și sfâșierile poetului psalmilor. „Cuvintele (sale) potrivite“ sunt luminate de certitudinea că Dumnezeu este în noi, deci peste tot. La Arghezi „setea de Dumnezeu“ este dramatică, arzătoare, dureroasă, la Daniel Turcea este scăldată în liniște și bucurie creștină.

Așadar, doi poeți, Rainer Maria Rilke și Daniel Turcea, care, indiferent de maniera și forma în care își toarnă lingourile poetice, celebrează cu har lirismul pur.