Ce facem cu marele public?

Nu e un secret pentru nimeni că situația scriitorului român contemporan nu e dintre cele mai fericite. Și aceasta nu neapărat din cauza unor drepturi de autor subțiri, ci a faptului că nu e cunoscut. Majoritatea scriitorilor, ironia soartei, ajung ca, din când în când, să facă în cărțile lor elogiul anonimatului, fiind, mai mult sau mai puțin, influențați de teoria lui Blaga, dar în clipa în care își dau seama că nu sunt mari, ci mici anonimi, atunci le fuge pământul de sub picioare. Pe șleau spus, nu le mai convine. Cunosc autori care, urcându-se în tramvai sau intrând în magazin și constatând că nu sunt recunoscuți, își pierd mințile. Nu concep să nu fie vedete și, astfel, anonimatul le otrăvește zilele. În comunism, se știe, scriitorul avea un anumit statut. Autoritățile îl socoteau instrument al propagandei și de aceea îi ofereau pedestalul pe care să se cocoațe. Culmea e că și autorii care se opuneau regimului se bucurau de prețuire deoarece și ei făceau parte din aceeași paradigmă, doar că având semn schimbat, erau, deci, antipropagandiști. Necazul a început din clipa în care scriitorii au fost zvârliți în neantul postistoriei și, în consecință, nu mai știu ce să facă. Înapoi nu mai au cum s-o ia, înainte nu văd nimic, atunci care va fi de acum încolo soarta lor? Sunt cu totul dezorientați și se întreabă zi și noapte: De ce nimeni nu mă cunoaște și nu-mi cumpără cărțile? Revolta este perfect legitimă și nu trebuie ironizată. De fapt, ei aspiră spre ceea ce s-ar putea numi „marele public”, la care, din păcate, nu mai au acces. Exasperați, nu pot să spună decât atât: Ce folos că noi ne știm între noi, dacă nu ne știu și ceilalți? Prin „ceilalți” , înțelegem medici, arhitecți, magistrați, ingineri, ofițeri, maiștri, muncitori… Pe scurt, scriitorul român contemporan suferă că nu e citit de TOATĂ lumea. Cu cât trece timpul și îmbătrânește, cu atât îl interesează mai puțin lecturile câtorva. Bunăoară, Marquez a fost și e citit de TOȚI, Borges, doar de câțiva. Cu toate acestea, amândoi sunt la fel de valoroși. Nu trebuie deci să NU ai valoare ca să ai succes. Problema e însă alta: să faci din valoarea ta ceva accesibil și, în niciun caz, să nu-ți consideri prezumtivii cititori proști. Fiindcă dacă asta se întâmplă, ai sfeclit-o! Cititorul de bună credință simte ifosele autorului și atunci îi zvârle cartea la gunoi. Adică, dacă mata nu dai doi bani pe mine, de ce mai vrei să te citesc? Aceasta nu înseamnă că un autor trebuie să se facă preș în fața cititorilor, ci, impunând un anumit nivel de intelectualitate, să-l tragă în sus pe cititor, acolo unde el deja se află… Doar în acest fel va fi cu adevărat citit de milioane de persoane. Altfel, se va sufoca și va dori să se salveze pretinzând că el face parte dintr-o așa-zisă elită la care, evident, mocofanii nu au acces. Doar că nu există elită în literatură. Mediocrii cred așa ceva. Literatura, care reprezintă o formă superioară de comunicare, creează o superbă competiție. Cine poate să-și dezvăluie sufletul în cel mai convingător mod, cine face din meschinul său iad o bolgie universală, ei bine, acela câștigă! Nu ifose, nu mofturi, nu strâmbături, vai, sunt geniul care nu poate fi înțeles de prostime, fals! Sunt prostul proștilor dacă așa gândesc! Marele public nu are nevoie de fandoselile mele. El vrea să trăiască acel binecuvântat sentiment de catharsis, prin care tot ceea ce-l doare și nu poate să exprime, să-i ajungă la cunoștință grație cuiva care-l poate exprima… Citesc „Crimă și pedeapsă” și tot ceea ce e confuz în inima mea ajunge să se limpezească. Pot astfel să mă cunosc și să nu mai orbecăi. Iată de ce e în stare marea literatură. Scriitorul adevărat mărturisește, iar cititorul, în mod paradoxal, îi devine duhovnic. Dacă nu te-ai gândit niciodată că cineva din lumea largă, citindu-ți cartea, îndeplinește o asemenea funcție spirituală, atunci las-o moartă! Nu mai scrie un rând că nu ai de ce. Relația dintre autor și cititor se întemeiază pe o asemenea distribuire a rolurilor. Eu, citind, îmi fac bine, dar și cel citit de mine, profitând de lectura mea, simte că nu a scris zadarnic. Duhovnicul preia zbuciumul penitentului, acesta dăruiește un prea plin ce urmează a fi distilat de duhovnic.

De-a lungul timpului, întrebat fiind ce sunt și cu ce mă ocup, am evitat să spun că aș fi scriitor. Nu știu de ce, dar mă jenam. Aceia care mă consideră o nulitate se bucură astfel și nu întârzie să afirme că, iată, subconștientul tău, omule, a fost mai puternic și te-a convins că nu reprezinți nici o valoare. Nu este însă vorba de așa ceva. Ocolind să-mi dezvălui adevărata identitate, involuntar, puneam în evidență condiția dureroasă a autorului. Acesta, în fața lumii, trăiește un disconfort maxim. Îi am în vedere, evident, pe autorii lucizi și nu pe aceia infatuați, care nu fac altceva decât să se admire toată ziua bună ziua. Ei bine, acela lucid, în fața întrebării respective, va da din colț în colț întrucât a și anticipat răutatea celui care l-a întrebat. Dacă ar putea să spună bunăoară: sunt medic, arhitect, procuror și tot așa, problema ar fi rezolvată de la sine. Curiosul ar pleca fruntea și nu ar mai mârâi. Adică într-un fel s-ar recunoaște învins iar dorința lui parșivă de-a scormoni în viața celuilalt nu ar mai fi satisfăcută. Dar ia spune-i că ești scriitor… Atunci nu mai e deloc plictisit și, invadat de o suspectă energie, ridică spre tine, care n-ai avut de lucru și ai fost sincer, o figură răutăcioasă și te ia la rost: Stai că nu înțeleg. Cum adică scriitor? Eu n-am auzit de dumneata, hai printr-o librărie să-mi arăți vreo carte pe care ai scris-o…

În fața unei asemenea ofensive impertinente ești, pur și simplu, pierdut. Nu ai cum să te aperi. Îți vine să crezi că nu meriți nici cel mai minuscul loc sub soare și că munca ta, dacă poate fi numită muncă, se caracterizează printr-o scandaloasă inutilitate. Te întorci acasă palid, stors de puteri, dezgustat, acasă unde te așteaptă mereu aceeași foaie de hârtie. O acoperi cu alte și alte litere care rămân acolo gravate și nu au de gând să fugă. Poate ești scriitor cu adevărat doar în clipa în care speri că tot ceea ce scrii ziua va dispărea noaptea… Astfel, deși pare că ai fi victima unei lucrături diabolice, de fapt primești dovada că scrisul tău își are loc în altă parte, și nu pe pământ… Dar atunci, dacă așa ar sta lucrurile și cine te citește nu ar fi om, de ce te tot întrebi prostește: Ce facem cu publicul larg?