Eugen Ionescu – dublul debut în presă: poet şi comentator de artă

Debutul absolut în presă al lui Eugen Ionescu – scriitor bivalent în limbile română şi franceză (Slatina 13/25 noiembrie 1909-28 martie 1994, Paris), protagonist al „teatrului absurdului“, membru al Academiei Franceze (1970) şi al Academiei Române (2009) – are loc în România, Ţara Natală, în Bucureşti, în paginile publicaţiei titrată „Revista literară“ a Liceului „Sfântul Sava“ (str. General Berthelot, nr. 23), în primul ei număr – 10 martie 1927 –, cu două colaborări: poezia Copilul şi clopotele (p. 2) şi cronica plastică D. Gheaţă (p. 7), elev fiind în clasa a VI-a, după consemna­rea din josul numelui autorului la finele fiecăreia din creaţiile personale.

Revista, cu apariţie bilunară (10 martie 1927 – 8 aprilie 1928) şi lunară (septembrie 1929-1940, 1942-decembrie 1943), era condusă de un Comitet, avându-l nominalizat ca redactor doar pe Mircea Grigorescu, fiind continuatoarea precedentei „Ramuri fragede“ (1922-1923).

Eugen Ionescu era elev al Liceului „Sf. Sava“ din anul şcolar 1922-1923 (clasa a II-a), când a venit împreună cu mama şi sora de la Paris, încheindu-şi parcursul liceal în anul şcolar 1927-1928 (cl. VII-a), când fiind eliminat, la 28 martie 1928, se transferă, la 4 aprilie 1928, la Liceul „Carol I“ din Craiova, unde va trece examenul de bacalaureat şi va reveni în Bucureşti, ca student la Facultatea de Litere, în 1929.

La începutul anului 1928, Eugen Ionescu colaborează, în paralel, la periodicele: „Vlăstarul” – revista Liceului „Spiru Haret” din Capitală (nr. 3, ianuarie 1928; nr. 4, februarie 1928); „Bilete de Papagal”, Director: T. Arghezi (nr. 51, 31 martie 1928; nr. 270, 19 decembrie 1928 ş. urm.), „Revista liliputan“, „Falanga”, „Radical“, ş.a.m.d., o adevărată carieră de publicist virulent.

Colaborarea la „Revista literară“ a Liceului „Sf. Sava“ (însumând opt poezii, trei cronici literare, o proză şi opt cronici plastice) se întrerupe concomitent cu transferul său la liceul craiovean, cu două excepţii, respectiv, poezia Florile, care va fi publicată în nr. 1, decembrie 1929 (p. 7), şi cronica literară dedicată lui D. Iacobescu-Quasi, în 2-3 martie 1930 (p. 8-9), când era deja student!

Reproducem aici cele opt poezii care nu au intrat în componenţa volu­mului de debut editorial Elegii pentru fiinţe mici (1931), cu excepţia a nouă versuri din Elegie, dedicată lui H. Roman; din lipsă de spațiu nu reproducem cronica literară dedicată lui Perpessicius (la vol. Scut şi targă) în componenţa vol. Nu, Bucureşti, Editura Vremea, 1934, 303 p., şi Război cu toată lumea. Publicistică românească. Editori: Mariana Vartic şi Aurel Sasu, 1992, vol. 1-2, Editura Humanitas, Bucureşti.

COPILUL ŞI CLOPOTELE

Dece răsună clopotele, mamă,

În noaptea rece de Crăciun?

În limba lor, cu glasul lor de aramă,

Ştii, dragă mamă, ce tot spun?

E vreo poveste, mamă, ne ’nţeleasă,

Uitată’ n vremea de demult?

E basmul cu Ileana cea frumoasă?

Cu Smeul-Roşu, rău şi slut?

Ding! Dang!” Le-auzi râzând? Le-auzi plângând?

Le-auzi acum săltând uşor?

Ding! Dang!” O, dragă mamă, ce spun când

Ne cântă-aşa în limba lor?

(I, 1, 10 martie 1927, p. 2)

SPECTACOL NOCTURN

De privighetori e orchestra:

Preludii sonore’ ncepură”…

Conduce-un sticlete cu brio

O fină, uşoară-uvertură.

Şi bruna zeiţă a nopţii

Ridică încet o cortină

De nouri – de lână, greoi…

Decorul arată-o grădină.

Pe scenă, zefirii şagalnici

(Isteţii şi veseli actori)

Declamă un act de iubire…

(Actriţele-s gingaşele flori).

În fundul decorului, Luna

Apare’ ntr-un rol de regină,

Iar stele de-argint sunt curtenii;

Măreţi, strălucind i se’ nchină,

…Un ultim acord mai răsună,

Se las-o cortină de nori,

Şi-aplaudă’ n freamăt toţi plopii

(Tăcuţii şi gravi spectatori).

(I, 3, 7 aprilie 1927, p. 7)

CRINII

Cântau aseară crinii o simfonie ’n alb…

Sonorele potire petale picurau,

ce cadenţat cădeau ca note muzicale.

Bizara melodie pătrunzător vibra!

se înălţa ’n tăcere şi pătrundea în suflet

un cântec de miresme albe.

(O veştedă petală căzută la o parte,

o notă răsleţită, supărător stridentă,

vibra în desacord cu grava armonie).

Privighetori, pe-o creangă, tăcute

ascultau

şi auzind cântarea, şi luna răsărise…

(I, 6, 25 octombrie 1927, p. 2)

BUJORII ALBI

Eu am simţit durerea bujorilor ce mor!

Potirele ’nclinate plângeau petale albe!…

Cu sufletul în lacrimi, o, cum mureau bujorii:

Se sfărâma viaţa petală cu petală.

V’ am înţeles durerea,

Flori albe,

Flori candide,

Flori triste…

Cu fiece petală simţeam un vis murind,

Şi lăcrimau în mine,

Flori albe de iubire…

(I, 7, 25 decembrie 1927, p. 2)

COPACII

Copacii, toamna, de durere urlă!

Înfiorători de mari, de goi, de negri,

Par îngeri răsvrătiţi blestemând cerul.

Ai auzit cum urlă, toamna, toţi copacii?

Care bun arhanghel

asurzitor şi invizibil,

de Dumnezeu trimis,

le-a smuls plăpândele făpturi

de pe ramuri?

Copacii urlă, cu braţele’ ntinse, vânjoase,

spre Cerul pe care nu pot să-l apuce,

să-l sfarme, să-l darme…

Copacii, toamna, sânt îngeri revoltaţi…

(I, 7, 25 decembrie 1927, p. 2)

ELEGIE

Lui H. Roman

În inimă e rană,

prietine, şi doare.

A trecut pe stradă

om bolnav şi palid:

pentru lacrimile lui, sufletul a fost pocal

Sălciile plângeau

cu lacrimi grele, de metal:

o, lacrimile lor s-au cuibărit în mine

şi m’ apasă.

Pe cer erau lacrimi multe, mici,

şi-o lacrimă mai mare,

şi n’ am ştiut: e cerul ce-oglindeşte

ceeace este în mine, sau cugetu-mi

e-oglinda?

Prietene, ’nţelegi

că trebuie să plâng?

(I, 8, februarie 1928, p. 2;

Elegii pentru fiinţe mici, 1931, p. 15)

PĂPUŞA

Păpuşa cumpărată de Anul Nou trecut

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

N-o face să scâncească nici frigul ascuţit

Deşi, prin zdrenţe ude, pătrunde gerul.

Păpuşa părăsită sortită-i a nu plânge

Pe buze îi îngheaţă un zâmbet incolor.

(II, 1, 8 aprilie 1928, p. 9)

FLORILE

Florile culese în pahare plâng

Şi visând la fluturi, la livezi cu soare

Florile culese în pahare mor.

Tristele potire picură-aşa jalnic

Pete de lumină

Lumea toată crede că sunt doar petale

Numai eu ştiu însă că sunt lacrimi grele

Sfărmături din suflet.

Un bondar le-aduce veşti dela surori,

Creşte nostalgia veştedelor flori.

Florile culese, florile de câmp,

Mor de nostalgie, mor visând la fluturi,

La livezi, la soare.

(IV, 1, decembrie 1928, p. 7;

Revista liliputană”, I, 1, noiembrie1929)