Greierele și albina

O fabulă actuală spune că o furnică truditoare de pe la noi se întâlnește de mai multe ori cu distratul greiere și că îl întreabă de fiecare dată unde merge el așa, mereu fără nicio grijă. Greierele se ducea într-o veselie, cum era de așteptat, ba la concerte, ba la felurite întâlniri mondene, specifice societății spectacolului, ale cărei principii de bază le-a teoretizat francezul Guy Debord. Azi așa, mâine așa, până când, într-o zi, harnica furnică îl vede foarte grăbit pe maestrul cântăreț, trăgând un troler după el. La deja obișnuita întrebare plină de năduf despre natura drumurilor sale neproductive, călătorul răspunde că se grăbește să prindă avionul de Paris, unde și-a programat o frumoasă vacanță. Atunci, extenuata lucrătoare nu mai poate răbda, își lasă cu obidă jos sacul din spate, se îndreaptă de șale și, făcându-se toată roșie, dacă nu era deja, răbufnește: „– Te duci la Paris, da? Dacă ajungi acolo, te rog să întrebi de unul pe nume La Fontaine și să-i spui că îl trimit undeva. Ai dracului să fiți amândoi, cu fabulele voastre, cu tot!“

În acest fel, harnica insectă vitregită de soartă pune în cauză atât morala degajată de specia literară care a nemurit-o pe ea însăși, cât și actualitatea celor spuse de fabulist. Furnica avea dreptate, în necazul ei, să-i înțepe cu vorbele pe cei doi trântori (de fapt, erau leneși ca niște trântori, care trăiesc pe seama muncii albinelor, dar mi-am contaminat și eu expresia de la spiritul fabulelor). Jean de La Fontaine ar fi putut să spună „Greierele sunt eu“, pentru că partea socială și mondenă a vieții duse de el o dovedește din plin. Descins la Paris de la Château-Thierry, tânărul provincial a dus o existență ușuratică și a frecventat viața de noapte a Capitalei. Un moment de fervoare spirituală l-a inspirat în decizia de a intra în rândurile lumii ecleziastice, de care îl vor îndepărta însă visarea și neînfrânata senzualitate. Părăsind seminarul, La Fontaine a dorit să urmeze studii de Drept și imediat i-a devenit limpede că nici sutana, nici roba nu i se potrivesc (deși o deosebită tentă juridică dă relief desfășurării acțiunii din fabule).

Dorind să scrie și să placă, norocul l-a ajutat pe tânăr să intre în grațiile lui Nicolas Fouquet – ministru de Finanțe al lui Ludovic al XIV-lea și protector al artelor. La Castelul Vaux-le-Vicomte, fluturele de salon La Fontaine a întâlnit lumea mondenă a serbărilor feerice și a curtezanelor. Printr-o legătură contractuală în toată regula, unul dădea banii („pensie poetică“), iar celălalt scria versuri. În baza familiarității pline de complicitate și de deferență create între cei doi, scriitorului îi plăcea să spună că el este păgubitul, deoarece versurile sale sunt mai prețioase decât banii primiți pe ele. Sub comandă, prin care se impunea ca Fouquet să fie glorificat, în dorința sa de a deveni prim-ministru, La Fontaine a început să scrie textul poetic Le Songe de Vaux.

Prestatorul de servicii“ tre ­buia să laude tot ceea ce se petrecea monden acolo, în ambianța castelană cu grădinile și cu parcurile abia plantate, cu decorurile și cu picturile sale încă neterminate. Din păcate, neterminat va rămâne totul, deoarece a venit seara de august a acelui simetric și fatal an 1661, când Fouquet a dat celebra serbare în onoarea Regelui Soare. Pe când toată lumea se aștepta ca amfitrionul să ajungă prim-ministru, după dispariția din luna martie a cardinalului Mazarin, Regele Soare și-a făcut un cadou cu prilejul zilei de naștere, pe 5 septembrie, punându-l pe căpitanul gărzilor de muschetari – nimeni altul decât vestitul d’Artagnan – să-l aresteze pe ambițiosul ministru. Vor urma procesul și condamnarea la închisoare pe viață pentru deturnare de fonduri și pentru comitere de lezmaiestate.

Intrând în anturajul lui Fouquet, scriitorul a crezut că va deveni un poet de curte titrat și înstărit, dar visele i s-au năruit odată cu sigilarea și cu scoaterea la licitație a Castelului Vaux-le-Vicomte. A urmat perioada în care La Fontaine își risipea ușor banii, la jocuri de noroc și în compania femeilor, trezindu-se înglodat în datorii și constrâns să vândă totul, după ce a procedat și la separația de bunuri cu soția. Când a murit Ducesa de Orléans, sinecuristul a pierdut singurul venit care îi rămăsese – mica rentă pe care o obținuse, de aproape zece ani, de la Palatul Luxembourg. Devenit poet boem, existența i-a ținut, ca de un fir de ață, de aceea a protectorilor bogați, pe care trebuia să-i găsească. Așa și-au jucat rolul Marguerite de la Sablière, care l-a ocrotit timp de 20 de ani, până la moartea ei, și libertinul Duce de Vendôme, de la deocheatul Château d’Anet, unde La Fontaine a stat până aproape de sfârșit.

Marele fabulist s-a autoportretizat drept un zburător, atât în versuri, cât și în dragoste, flu(ș)turatecul scriitor descriindu-se, fabulistic, ca fiind un fluture de Parnas asemănător cu albinele. Căsătorit mai mult fără voie, de tatăl său, tânărul însurățel a uitat curând de îndatoririle matrimoniale și paterne într-atât de mult, încât, se pare, o dată, nu și-a recunoscut fiul pe stradă. În dragoste, La Fontaine a trăit la modul cel mai liber cu putință: nu s-a îngrijit de soția sa și nici nu s-a îngrijorat când a aflat că ea îl înșela. Fără a avea „ambiț“ sau „onoare de familist“, i s-a părut normal ca soția să-i fie infidelă, așa cum îi era și el. Referitor la cealaltă asemănare, în privința versurilor, s-ar putea spune că, grație aripelor sale, fluturele reprezintă frumosul estetic, deoarece scriitorul a zburat din gen în gen literar (povestiri, fabule, poeme diverse, piese de teatru și librete). Bogată și pitorească, fascinantă și excepțională într-o parte a ei, opera este asemenea autorului, care și-a luat drept deviză diversitatea.

Autocaracterizarea potrivit căreia La Fontaine este un fluture de Parnas asemănător cu albinele ne trimite la calitatea de orfevru, care a marcat scrierea fabulelor, prin realizarea de adevărate bijuterii, cizelate fin, cu precizie, „ca un fagure de miere“ (nu trebuie să uităm că mierea este singurul aliment care nu se strică niciodată). „Parnasianul“ scriitor ocupă, împreună cu Racine, una dintre extremitățile limbii franceze, care este reprezentată prin precizie și concizie, la cealaltă extremitate situându-se Proust, cu fraza sa arborescentă. Limba folosită de La Fontaine produce o ruptură cu academismul epocii: pe de o parte, ea este prinsă în chingile versului clasic, pe de altă parte, asimilează oralitatea limbajului cotidian. Participant activ la cearta dintre antici și moderni, marele clasic posedă marea artă de a-și manifesta libertatea creatoare în mijlocul constrângerilor. Deși se spunea, pe bună dreptate, că era indolent și visător, el lucra foarte mult, discret și chiar în secret. La Fontaine a frecventat înalta societate, dar a trăit și izolat, la adăpostul protectorilor, nesuportând nici coteriile, nici aerul superficial parizian. Monden și solitar, uneori seducător, alteori mizantrop, provincialul se retrăgea acasă, la Château-Thierry, unde găsea liniștea necesară pentru a crea.

Albina“ La Fontaine era curajoasă, neezitând să-și înțepe dușmani și să riște pierderea libertății. Prin atitudinea luată împotriva întemnițării pe viață a lui Fouquet, care va muri după 20 de ani, marele scriitor a îndrăznit să-l înfrunte pe însuși regele, scriind, pe lângă numeroase pledoarii, chiar și o fabulă, Vulpea și veverița. Or, Fouquet avea drept emblemă veverița, în limba veche „fouquet“ însemnând chiar „veveriță“. Această fabulă, care nu a apărut în niciuna dintre culegerile antume, are morala pusă la început: „Ori peste cine vezi c-a dat năpasta,/ de nimeni să nu râzi pe lumea asta“ (trad. Aurel Tita). O legendă spune că odată La Fontaine avea audiență regală la Versailles și că a întârziat. La întrebarea justificată a regelui cărui fapt se datorează o asemenea atitudine necuviincioasă în cel mai înalt grad, supusul i-a răspuns, plin de respectul cuvenit: „– Sper că Majestatea Voastră mă va înțelege: am asistat la înmormântarea unei furnici“.

De unde se vede că, dacă trebuia, La Fontaine cultiva insolența prin replici provocatoare, cu toate riscurile ce decurgeau din aceasta. Morala fabulei degajate prin răspunsul dat Regelui Soare este că, în vremea aceea, prin grădinile și prin parcurile de la Versailles se auzeau numai cântece de greiere, care acopereau prohodul harnicei furnici defuncte. Pus pe glume și aparent superficial, marele fabulist a fost un moralist fără a fi moralizator și a oferit o oglindă asupra raporturilor puterii cu natura umană. Prin aceasta, el a instruit și a devenit agreabil, excepție făcând doar anturajul de la Versailles. Regele iubea măreția, fastul și splendoarea, pe când La Fontaine se apleca asupra universului imaginar animalier și scria fabule pentru a fi citite nu doar de copii și de femei, așa cum credea suveranul.

Clasicul literaturii franceze a cunoscut popularitatea și succesul mai ales datorită povestirilor și poeziilor sale pline de personaje împănate și cu păr. Ceea ce l-a interesat pe „greierele“ La Fontaine a fost găsirea unui ton cu care să acapareze cititorii, dar nu prin intermediul intelectului, ci al sensibilității. Îi recunoaștem fabulele așa cum simțim și ghicim o bucată dintr-un compozitor celebru, fără să știm măcar notele muzicale. Chiar dacă a avut numeroși cititori și a fost ales la Academia Franceză, La Fontaine a murit sărac și singur, într-o cămăruță, deoarece nu exista pe atunci legea drepturilor de autor. El a devenit cel mai citit dintre poeții secolului său și cel mai popular înțelept al tuturor timpurilor, multe dintre versurile sale transformându-se în adevărate proverbe.

Celebrat până în zilele noastre, La Fontaine este unic prin fabulistica sa. De strictă actualitate pe vremea când au fost scrise, fabulele mai sunt actuale și la 400 de ani de la nașterea autorului lor. Dacă ar fi citit toate fabulele, nu numai pe aceea care o privea în mod direct, furnica din fabula prezentată la început nu ar mai fi purtat pică maestrului care a făcut-o celebră. Iar aceasta, deoarece anumite învățăminte morale se completează și își răspund de la o fabulă la alta. Însușindu-și structura paradoxală a moralei prezente în opera marelui fabulist, harnica insectă însetată de lucruri drepte pe lumea asta ar putea să rostească villonesc, punând majusculele de rigoare: „Je meurs de soif auprès de La Fontaine.“