Proust 150. Armistițiu neîncheiat

Ani de-a rândul, Marcel Proust s-a culcat devreme. Uneori, îndată după ce stinsese lumânarea, ochii i se închideau atât de repede, încât nu avea când să-și spună „Adorm“. Și, mai târziu, gândul că venise vremea să adoarmă îl trezea. Astfel, ajuns matur, al zilei ochi închidea și făcea din noapte ziuă, pentru a alterna petrecerile mondene cu actul creator. Dar, în după-amiaza zilei de 10 decembrie 1919, pe când încă nu își împlinise somnul nopții trecute (sau al aceleia care venea), el fu trezit de cameristă, Céleste Albaret, care venea cu o veste celestă. Credincioasa lui servitoare nu îndrăznise niciodată să intre nesolicitată în dormitorul său, iar acum încălcase orice îndatorire, pentru că trebuia să-l anunțe câștigarea Premiului Goncourt.

Candidații la acest premiu care credeau că aveau șanse reale să-l obțină zăboveau prin apropierea restaurantului Drouand, unde juriul vota. În anul acela, cu romanul Les Croix de bois, marele favorit era Roland Dorgèles, care, în după-amiaza respectivă, aștepta într-o cafenea din proximitate. Estimp, aiurit de fumigațiile sale antiasmatice și căzut în brațele lui Morfeu, contracandidatul părea dus cu pluta care îi capitona dormitorul, neavând știință de nimic. Doar editorul său, Gaston Gallimard, veghea împreună cu echipa de la „Nouvelle Revue Française“, toți fiind instalați chiar la parterul restaurantului unde se delibera. Cum Proust nu avea telefon, de îndată ce au aflat marea știre, toți s-au precipitat înspre domiciliul lui, au urcat gâfâind cele cinci etaje la picior, pentru că nu exista lift în imobil, și au sunat la ușă. A descuiat-o Céleste Albaret, în postura de filtru între scriitor și lume, care deținea cheia locuinței. De altfel, de când era în serviciu, de șapte ani, Proust nu știa cum arăta acea cheie și nici măcar nu deschidea ușa. De toate acestea avea grijă atenta cameristă, care îi asculta pașii omului de lume când venea de la escapadele din oraș, înspre dimineață, adus cu taxiul de soțul ei.

După ce a fost deranjat din somn cu fraza: „Domnule, am să vă anunț o mare veste: aveți Premiul Goncourt“, laureatul, pe jumătate ațipit, a rostit propoziția pe care posteritatea a considerat-o în unanimitate ca fiind cea mai scurtă din viața lui: „A?“ Musafirii nepoftiți de la editură au vrut să-i vorbească, dar beneficiarul drepturilor de autor a dispus să fie dați afară și să revină a doua zi. Apoi, pentru că i se tulburase odihna, a dat să se culce din nou, de astă dată pe laurii victoriei. Totuși, la insistențele vizitatorilor, a fost nevoit să-i primească, fără nicio preparativă, pentru că, oricum, dormea îmbrăcat. Trebuie știut că în apartamentul lui Proust nu se intra oricum, Céleste Albaret având sarcina să verifice cu strictețe dacă musafirii poftiți nu sunt purtători de factori alergogeni (mirositul unei flori sau statul la umbra vreunei fete în floare, la fel de mirositoare…).

Toate acestea se întâmplau la un an după încheierea Armistițiului, când Franța încă suporta tragicele consecințe ale primei conflagrații mondiale: dificultățile demobilizării, efortul de reconstrucție a regiunilor afectate de flagel, efectele îmbogățirii profitorilor de război. Într-un climat de vibrant patriotism, în care se purta adâncă recunoștință eroilor și se comemorau cei căzuți pe front, era un afront acordarea Premiului Goncourt romanului À l’ombre des jeunes filles en fleurs. Foști combatanți, pacifiști, reacționari și revoluționari se simțeau insultați de premierea unei cărți prin care, resuscitându-se vremea antebelică, se disprețuia timpul prezent. Exaltația patriotică nefiind deloc temperată, de patru ani erau în vogă cărțile scrise de romancierii scăpați din război și nu se acordau premii decât romanelor cu această tematică. Or, câștigătorul premiului de acum nu reflectase o imagine veridică a stării națiunii, nu glorificase faptele de arme, reproșându-i-se că este un dandy, un snob decuplat de la realitatea politică. Se uita că el a fost printre primii semnatari ai petiției apărute în ziarul „Aurore“, în favoarea apărării căpitanului Dreyfus, în urma apelului lansat de Émile Zola.

Obținerea Premiului Goncourt (a cărui valoare financiară era echivalentă cu aceea a actualului Premiu Național „Mihai Eminescu“ de la Botoșani) a fost plătită de laureat prin minciuni, insulte și amenințări pe care a trebuit să le suporte. A fost un adevărat linșaj mediatic pe „rețelele de socializare“ ale epocii, asigurate prin intermediul ziarelor, în care s-au amestecat cu ușurință criteriile literare (de care nu se prea ținea cont) cu acelea french-cancaniere. Se dezvăluiau aspecte din viața retrasă a mondenului scriitor, care nu părăsea locuința decât pentru a se duce în saloane, la teatru sau la întâlniri deocheate. Gurile rele vorbeau despre „proustituție“, acuzându-l pe „Marcel Proutt“ că este un „goncourtizan“.

Maniile și obiceiurile ciudatului scriitor îl făceau să aparțină lumii descrise în roman, de neînțeles pentru aceia abia ieșiți din război. Or, se putea citi clar în ceea ce Proust publicase până atunci că el era în căutarea timpului pierdut. Nu în ultimul rând, cititorii au fost plictisiți și agasați de numărul prea mare de pagini ale romanului (Cam în aceleași vremuri, pe la noi, exigențele erau de altă natură, cantitativă, în mediul academic. În raportul reticent al lui I. Caragiani privitor la acordarea Premiului „Adamachi“ lui Calistrat Hogaș, se spunea că „nu se dă descrierea decât numai a o parte“ din Munții Moldovei. Dacă argumentul era viabil, atunci nu cred că avea totuși vreo vină autorul, măgăreața trebuind să cadă pe Pisicuța, care nu a putut să meargă mai mult pe drumuri de munte.).

În centrul aprinselor dispute au stat dezbaterile asupra naturii speciei romanești. Pentru cei mai mulți, romanul trebuia să oglindească realitatea istorică imediată, pentru alții, mai puțini, această specie trebuia să fie operă de imaginație și vizionară. Câmpurile politice și estetice au fost polarizate, așa cum se va întâmpla și mai târziu, în cazul premiului nedecernat, dar atribuit lui Vintilă Horia, pentru romanul Dieu est né en exil. Dar, dacă în 1919 învinsese factorul estetic, după patru decenii s-a lăsat un gust amar, de madlenă proustiană stricată de ingredienții ideologici, oferiți pe tavă Parisului de regimul comunist de la București. Membrii juriului din 1919 nu au vrut să respire aerul timpului și au premiat romanul unui astmatic pe care lumea literară nici nu-l cunoștea prea bine. Deși avea 48 de ani, Proust publicase puțin și nu avea o anvergură mai mare decât aceea pe care o dădea un cenaclu. S-a oferit atunci o lecție pentru toate deliberările viitoare despre felul în care trebuie să primeze valoarea estetică în evaluare. Perioada interbelică a marcat o nouă disponibilitate a spiritului public, canalizat și de buna intuiție a juriului Academiei Goncourt.

Unii credeau că, prin votul de 6 la 4 pentru o carte precum À l’ombre des jeunes filles en fleurs, Academia Goncourt și-a pronunțat condamnarea la moarte și că, de fapt, ar fi fost ultima premiere. Pentru al treilea scrutin al juriului, rămăseseră doi scriitori pe care totul îi opunea: tânărul Dorgèles, abia ieșit plin de noroi din tranșee, și mondenul pudrat Proust, care petrecuse războiul între dormitor, budoar și siestă. Se putea întâmpla și asta – de acord!, se spunea –, dar de ce să se încununeze povești de demult, cu tinere pe o plajă normandă, descrise de un demodat bătrân monden? De ce să se uite recentele fapte ale soldaților căzuți în noroi, celebrați de un tânăr scriitor, supraviețuitor al războiului, în care s-a înrolat voluntar și a luptat câțiva ani? Cum nimeni nu poate avea totul pe lumea asta, se nutrea ideea consolatoare că, deși nu a primit premiul, Dorgèles va rămâne cu tinerețea și cu originalitatea talentului său. Stilul său era judecat a fi mai modern, pe când al lui Proust părea că se aseamănă cu acela al scriitorilor din veacul al XVII-lea.

Ajunsese prea bătrân anacronicul Marcel Proust pentru a obține Premiul Goncourt? Ulterior, Marguerite Duras a fost laureată la 70 de ani, dar trebuie să admitem că speranța de viață în urmă cu o sută de ani era mai mică. De altfel, Proust nu se simțea nici el prea bine, stingându-se după trei ani de la acel moment de grație. Instinctul creator i-a spus că îi rămânea puțin timp pentru a termina și a corecta cele cinci volume care încheiau monumentala operă și atunci a rupt brusc cu viața mondenă. Laureatul a avut de ce să sărbătorească revelionul 1920, când s-a întâmplat ca orarul meselor sale să coincidă cu acela al mesei comune luate, la Cécile Sorel, într-o companie selectă, cu Infanta Spaniei, cu ducesa de Gramont și cu altă lume bună. Era ultimul revelion sărbătorit, pentru că, începând de atunci, viața sa va deveni o adevărată cursă contra cronometru.

Polemicile iscate în jurul Premiului Goncourt ilustrează contradicțiile care au apărut între vechea și noua lume de după încheierea Armistițiului. Dacă astăzi ni se pare normal ca premiul să-i fi fost atribuit lui Marcel Proust, în urmă cu o sută de ani nu era deloc evident. O nouă eră se deschidea prin consacrarea lui, pentru că romanul À l’ombre des jeunes filles en fleurs (precedat de Du côté de chez Swan) producea o ruptură radicală a poeticității romanului dintre cele două secole. Era momentul când literatura din Hexagon se deschidea către modernitate. Franța noului secol, întârziat de falia cauzată de război, se disputa cu aceea a secolului trecut. O nouă mentalitate se ivea atunci, renăștea setea de a trăi și de a se distra, pentru care vor sta mărturie anii ’20. „Les années folles“ succedau „La Belle Époque“, după anii nebuni ai războiului. Dar vor veni curând alții…

Ulterior scandalului literar iscat de neacordarea premiului cărții Les Croix de bois, marele public va începe să fie obosit de eflorescența romanelor de război, punând „cruci de lemn“ peste o perioadă belicoasă. Înainte de a ne apărea întreg ansamblul arhitectural, cu finalul orchestral din À la recherche du temps perdu, Premiul Goncourt din 1919, care încă nu devenise atât de prestigios, ne apare astăzi drept marele premiu al secolului trecut.