Savanții și neșcolita

În vederea procesului inchizitorial intentat Ioanei d’Arc, a fost reunită la Rouen, în 1431, toată floarea cea vestită a tagmei ecleziastice din acel timp. Un episcop, un inchizitor, abați, asesori și alte minți luminate, pentru care dreptul canonic nu mai avea nicio taină, au venit de la Universitatea din Paris (sau trecuseră cândva pe acolo), pentru a se pune pe judecată. Pe bună dreptate și cu toată smerenia creștină de care era în stare, ilustra instituție pariziană se autocaracteriza a fi drept „soarele radios al creștinătății“. Ea fusese aceea care redactase, cu zece ani în urmă, Tratatul de la Troyes, prin care s-a vândut englezilor Regatul Franței din partea dementului rege Carol al VI-lea și a Isabelei de Bavaria (veșnic tânăra și ferice bavareză pe care bavardajul epocii o considera cea mai mare târfă a creștinătății). Astfel, Delfinul Franței se vedea dezmoștenit, dar se punea capăt Războiului de 100 de Ani (lumea exagerează, pentru că a durat, de fapt, 116 ani). Totodată, Universitatea din Paris elaborase un jurământ prin care se cerea tuturor supușilor să servească prin toate mijloacele, în mod loial, pe regele Angliei și al Franței, precum și să se opună Delfinului, ce dorea să devină Carol al VII-lea. Prin urmare, instituția pariziană reprezenta puterea intelectuală, culturală și mediatică a timpului; ea făcea și desfăcea orice lege, considerându-se superioară papalității.

Când Ioana d’Arc a fost făcută prizonieră de către burgunzi, la Compiègne, Universitatea din Paris s-a apucat să scrie imediat regelui Franței și al Angliei, cerându-i să fie judecată. Se înregistra astfel o premieră (pe care o putem considera și în accepția teatrală) în privința judecării unui prizonier. Până atunci, prizonierii de rând erau uciși, iar cei de vază erau propuși drept răscumpărare, pentru a se îmbunătăți fondurile de război. Doar o mare excepție se înregistrase, după catastrofala bătălie de la Azincourt, când, împotriva oricăror legi ale războiului și ale cavaleriei, elita cavaleriei franceze a fost ucisă din poruncă regală, pentru ca pragmaticii englezi să nu mai aibă niciun impediment în cucerirea integrală a teritoriului de dincoace de Canalul Mânecii.

Miza și desfășurarea procesului de la Rouen pot fi luate drept model pentru toate procesele ideologice și politice ulterioare în privința prezumției de vinovăție aplicată celui judecat. Dar, față de procesele de epurare din anii puterii staliniste, organizate de „tribunalele poporului“, mascarada judiciară de la Rouen se voise a fi mult mai subtilă, făcută fiind cu „viclenie procedurală“ (sintagmă împrumutată). Și aceasta deoarece „o femeie în țara bărbaților“ (altă sintagmă împrumutată), înainte de a fi ucisă, trebuia să se demaște, pentru a fi discreditată în fața întregii creștinătăți. Președintele tribunalului, Pierre Cauchon (fost rector al Universității din Paris, episcop de Beauvais și consilier al regelui Angliei), a avut ambiția să conducă un „proces frumos“ (sunt cuvintele lui). În această intenție, minutele procesului, redactate de patru grefieri, au fost traduse în limba latină și expediate tuturor cancelariilor europene, inclusiv Imperiului Otoman. Cine le citea, trebuia să afle că pretinsul rege Carol VII, încoronat la Reims, fusese manipulat de o vrăjitoare sinistră, împreună cu care semnase un pact demonic.

Dar regizarea inchizitorială, ce se voia impecabil realizată din punct de vedere canonic, a suferit grave abateri de fond. În primul rând, într-un proces al Inchiziției, cel judecat era reținut într-o închisoare a bisericii și, dacă era femeie, aceasta trebuia să fie păzită de femei. Or, Ioana a stat luni de zile într-o închisoare de stat, fiind supravegheată de soldați englezi, care o terorizau și încercau să o violeze. Apoi, pentru onoarea de a judeca imparțial, li s-au oferit onorarii foarte mari juraților din partea guvernului englez (o livră pe zi). Un calcul arată că, fiind aproape 60, în trei luni ei au primit prețul cumpărării scumpei ostatice de la burgunzi (10000 livre, pe care englezii le-au căpătat obligându-i pe normanzi să le adune!). În al treilea rând, nu s-au luat în considerare cerințele repetate ale acuzatei de a se face apel la papă. Într-o situație dată, întrebată, probabil cu malițiozitate, cărui papă ar vrea să se adreseze, ea răspunde tot printr-o întrebare, cu mirare prefăcută și ironică, dacă există mai mulți papi. Era vorba despre serioasa schismă a papei „cu-a lui trei coroane, puse una peste alta“ (nu mă refer la cele trei etaje ale coroanei papale, ci la existența în acel moment a trei papi).

Înainte de începerea procesului, reținuta a fost anchetată și s-au căutat peste tot probe pentru ceea ce ar fi putut constitui capete de acuzare: crime de război, crime sexuale, deviații sexuale, naștere ilegitimă. Fără găsirea a ceva doveditor, luceferii dreptății au mers pe ideea unui proces de „perversitate eretică“ (crimă veșnică), gândindu-se că o vor prinde în capcană prin ceva grav declarat împotriva Bisericii. În această intenție, o ploaie de întrebări încuietoare, puse de cei în jur de 50 de membri ai completului de judecată, veneau din toate părțile semicercului vicios în care era așezată inculpata. Ea îi ruga să le pună pe rând și se plângea că este notat de grefieri, care nu mai pridideau cu scrisul, doar ceea ce era de reținut împotriva ei.

La prima ședință a procesului, început fără aducerea actelor de acuzare, președintele o pune pe Ioana să jure că va spune adevărul și numai adevărul. Este o procedură banală, dar ea răspunde că nu are de unde să știe ce va fi întrebată și că s-ar putea să fie întrebări la care nu va putea da răspuns. Experimentatul Cauchon nu primise o astfel de replică în cursul carierei, timp în care se confruntase cu acuzați de elită. În fața ineditei situații, el se repliază și o asigură că va restrânge aria întrebărilor la aspecte legate de credință. Aceste negocieri se vor repeta în deschiderea fiecărei ședințe, la a treia dintre ele, de exemplu, derulându-se 12 replici până ce Ioana jură că va spune adevărul în condițiile cerute de ea.

Președintele este acela care conduce procesul și decide asupra desfășurării și duratei lui. Or, procesul Ioanei d’Arc, despre care se credea că va fi foarte scurt, s-a întins pe durata a trei luni, deoarece împricinata a fost aceea care a condus ostilitățile. Ea trăgea de timp, în speranța că va fi salvată de Carol cel victorios și bine slujit, declarând, spre enervarea tuturor, că la unele dintre întrebări va răspunde în câteva zile. Inculpata trădează o puternică personalitate aflată mereu în ofensivă, care posedă aplomb, nu ezită să interpeleze judecătorii, își bate joc de ei, este ironică și plină de umor. Când nu-i convine vreo întrebare, le spune să treacă la altceva. Neșcolita fată are o prezență de spirit, o inteligență și o memorie impresionante, în condițiile în care era obosită, îndura mizeriile încarcerării și ținea post negru.

În această dispută judiciară acerbă, Ioana dă dovadă de o stăpânire de sine și de o luciditate ieșite din comun, pe care viitori militari celebri ajunși în instanță nu le vor avea, pentru că vor lupta pe un teren necunoscut lor. Oricum, ei erau apărați de avocați pe măsură, pe sfaturile cărora se puteau baza. Or, o fată fără știință de carte s-a găsit singură în fața unor somități în materie, deținătoare ale unui vocabular de specialitate, și sunt convins că nici nu ar fi avut nevoie de avocat, deoarece era condusă de vocile cerești, care o însoțeau de atâta timp. De altfel, nu ar fi avut dreptul la un avocat, deoarece, în logica infailibilă a Inchiziției, cine ar fi luat apărarea cuiva acuzat de erezie, risca să fie el însuși ars pe rug. Ioana a fost atât de măreață în timpul procesului public, încât s-a prognosticat la un moment dat că va câștiga. Însă lumea uita că ea era prizoniera englezilor și că, în condițiile achitării, aceștia ar fi ucis-o. Ioana și-a prelungit viața cu câteva luni, dar a meritat să o facă pentru posteritate, deoarece i-a oferit acesteia proba întregii ei grandori și sfințenii. Acele luni i-au adăugat însemnelor eroice o aură de sfințenie. De exemplu, atunci când este întrebată dacă se știe aflată în stare de grație, Ioana răspunde că, dacă nu este, Dumnezeu o face să fie și, dacă este deja, Dumnezeu o menține în ea. Aceasta nu este o replică ce poate fi dată din partea unui credincios obișnuit, ea dovedind nu numai o mare înțelepciune, ci și o strategie de apărare admirabilă. Dacă răspundea că da, era acuzată de orgoliu, dacă răspundea că nu, era acuzată de păcat. Eschiva în răspunsuri este exersată cu abilitate de-a lungul întregului proces, iar grefierii înșiși notau câteodată comentariile proprii („superba reponsio“ – adică orgolios, „tăcere și murmure din partea judecătorilor“).

Minutele procesului de la Rouen stau drept mărturie pentru uimitoarea istorie factuală a scurtei vieţi a Ionei d’Arc. Faptele de pe câmpul de luptă au putut fi mai mult sau mai puțin mitizate, dar această dovadă scrisă de dușmani dăinuie. În fața lupilor îmblăniți în veșminte religioase, Fecioara nu s-a prezentat ca un miel tocmai bun de sacrificat, la proces ea declarând că nu a avut a face cu turmele de oi. Fata analfabetă de nici douăzeci de ani lasă impresia unei „procesomane“ care toată viața nu a făcut altceva decât să-și satisfăcă mania în fața cruzimii unor judecători de drept canonic experimentați, plini de cruci pectorale și veniți în instanță cu prohodul deja pregătit. Și aceasta pentru că, în vremea Inchiziției, cei cu încredere în Biserică, în dreptatea ei, erau arși pe rug. Unui jurat care o întreabă dacă ea crede în Dumnezeu îi ripostează că mai mult decât el.

Într-un roman dedicat eroinei, Joseph Delteil scria că „numele de Cauchon este o magnifică găselniță a destinului“, iar Paul Claudel, printr-un joc de cuvinte, spunea că este un nume propriu căruia nu-i greu de găsit un nume apropriat. Ar fi trebuit, măcar de dragul rimei cu Pucelle, să-și schimbe și el numele în Pourcel, cu atât mai mult, cu cât sună familiar în limba stăpânilor săi englezi. C. Noica spunea, în Modelul cultural european, că „pe câmpul de bătălie de la Azincourt, în nordul Franței, ia sfârșit epoca substantivului“. Este adevărat, dar cred că, înainte de a i se face loc epocii adjectivului, a existat o perioadă de tranziție. Aceasta a fost marcată de un substantiv propriu calificat de un adjectiv la gradul de comparație superlativ absolut ce a mai șters ceva din amintirea tristei bătălii cu nominaliștii arcași englezi: Ioana d’Arc.