Din nou în săli

Un moment evocator. Astfel îmi apare a se fi definit unul dintre concertele recente ale Orchestrei de Cameră Radio, primul la care publicul a avut acces în vremea din urmă. Seara a fost dedicată în întregime creației uneia dintre personalitățile emblematice ale culturii românești din deceniile de sfârșit ale secolului al XIX-lea, din primele decenii ale secolui următor, un veritabil ctitor de instituții fundamentale ale culturii noastre, compozitorul, dirijorul, profesorul George Stephănescu. A fost un însuflețit animator dedicat vieții muzicale românești, dedicat artei cântului drept formă înaltă a expresiei artistice. A fost unul dintre profesorii marii artiste, soprana Hariclea Darclée. Mai bine de patru decenii a activat în cadrul catedrei de canto a Conservatorului bucureștean, a fost primul dirijor al Orchestrei Teatrului Național și, grație unor strădanii greu de imaginat în epocă, a reușit înființarea Operei Române.

Greu de imaginat astăzi cu ce sentiment asistă Stephănescu, în anii senectuții, la premiera din anul 1921 a operei Lohengrin de Wagner, spectacol emblematic, condus de George Enescu. Momentul este considerat a fi simbolic. Este sărbătoarea centenarului operei bucureștene, sărbătoare care îl omagiază cu specială considerație inclusiv pe George Stephănescu.

Ne reamintim, este creatorul primei simfonii, în la major, scrise la noi în deceniile sfârșitului de secol. Nu originalitatea acesteia este importantă, ci intenția de a crea un opus apropiat modelelor europene, structurii acestora, simfoniei ca gen constituit în formele șlefuite de Joseph Haydn și animate, mai apoi, de spiritul luminos al lui Felix Mendelssohn, de eleganța stilului francez, de avântul melodic quasi-rossinian, de un anume farmec juvenil ce anima tinerețea artistului pe perioada studiilor pariziene. Nici nu împlinise treizeci de ani când a compus această lucrare constituită atât ca un exercițiu de stil, cât și drept o firească obligație față de cultura națională. Care, concomitent, își constituia în acea perioadă, instituțiile fundamentale. Anume naivități ale construcției celor patru părți tradiționale, mai apoi rememorarea tematică produsă în finalul lucrării, cum o făcuse inițial Beethoven în prima secțiune orchestrală din finalul Simoniei a 9-a, în re minor, sunt întreținute de o prospețime uimitoare a expresiei.

Lucrare autentică de pionierat, la noi, este și Uvertura Națională compusă în anii maturității, în a doua parte a secolului. Este evidentă intenția conexiunii dintre melosul românesc și genul clasico-romantic cu caracter poematic, promovat în cultura vest-europeană încă din deceniile de mijloc ale secolului. În alt sens, este de menționat, Stephănescu a fost animat în intențiile sale de marile modele ale secolului, inclusiv de dublul cvartet de coarde scris de Mendelssohn Bartholdy. Lucrarea compozitorului român, Octetul pentru corzi și suflători în sol major, se constituie într-un veritabil act de curaj artistic orientat în zona romantică a expresiei. Precede marea capodoperă enesciană de tinerețe, Octuor-ul pentru corzi. Inițiativa susținerii concertului aparține asociației culturale „Da Camera“, inimosului violoncelist Radu Sinaci, energicului dirijor Tiberiu Soare, iar concertul a fost susținut de muzicienii Orchestrei de Cameră Radio, dovedind o responsabilă implicare în împlinirea acestui nobil proiect. Personal, cred că – până în acest moment – a fost primul și unicul concert dedicat în întregime creației acestui pionier al creației muzicale românești.

Alte momente, alte evenimente de specială atracție şi interes?

Revenirea muzicii clasice în programele Filarmonicii, în compania maeștrilor de orchestră Christian Badea și Horia Andreescu, aduce o anume ordine, o bună conduită. Este un aspect pe care l-am regăsit cu greu în evoluția muzicienilor primei orchestre simfonice a țării, cu prilejul – spre exemplu – a concertelor finale ale Concursului Enescu. Mă refer, mai precis, la finala secțiunilor de violoncel și de vioară. Se poate discuta pe această direcție vis-à-vis de ținuta susținerii orchestrale parcurgând marele repertoriu concertant clasico-romantic, în compania tinerilor concertiști laureați ai competiției, tineri muzicieni cărora nu li s-a dat, cu acel prilej, un bun exemplu. Ne amintim, s-a cântat neangajat, pe alocuri neglijent.

Insistența, perseverența, acribia cu care acționează Badea, dau roade. Am constatat acest aspect pe parcursul celor două concerte succesive ale Filarmonicii, concerte ale sfârșitului de mai, ale începutului de iunie.

Greu de spus dacă aceasta a fost intenția declarată a șefului de orchestra. Rezultatele, însă, au fost evidente. Mă refer la marea Simfonie „Jupiter“, în do major, bine aleasă în acest caz, dată fiind forma clară a părților lucrării, conturul ferm condus al desenului tematic, energia care susține întregul edificiu al lucrării, inclusiv fuga finală care aduce acea adaptare fericită a celebrei structuri a polifoniei baroce în zona clasicismului muzical vienez. Da, a fost o reușită cu totul salutară pe care am recunoscut-o inclusiv pe parcursul celor două celebre uverturi ale operelor Flautul fermecat și Don Giovanni, momente pe parcursul cărora dramatismul mozartian al genului apare a fi argumentat inclusiv în plan simfonic. Aspect împlinit cu evidentă consecvență, cu o stăruință demnă de cauze dintre cele mai importante în ce privește claritatea expresivă a liniilor tematice, tensiunea interioară constructiv orientată.

Captivantă s-a dovedit a fi fost evoluția solistică a celor doi pianiști pe parcursul programelor menționate. Mă refer la pianistul spaniol Josu de Solaun, laureat al unei recente ediții a competiției enesciene, membru al juriului ediției 2020-2021. Este artistul unei maturități firesc așezate, aspect pe care nu poți a nu-l observa pe parcursul celebrului Concert mozartian în do major, nr. 21, parcurs în zona unui echilibru deloc căutat, dar foarte atent susținut. Pianistul Cristian Sandrin care revine pe scena bucureșteană cu celălalt Concert în do major, nr. 25, partitură poate mai puțin celebră, mai puțin spectaculoasă, căreia artistul știe a-i stabili identitatea stilistică, claritatea expunerii, strălucirea firesc orientată a sunetului, agilitatea interioară a expresiei, aspectul filigranat al conturului ritmico-melodic.

Amândoi dispun de o cultură stilistică bine consolidată, de o cultură a sunetului firesc marcată de propria personalitate pe direcția unor seducătoare transparențe timbrale.

A putut fi audiată, de asemenea, cea de a 5-a Simfonie de Franz Schubert, în si bemol major, lucrare moștenitoare a două importante tezaure ale muzicii vieneze a timpului, anume clasicismul sfârșitului de secol XVIII, pe de o parte, și, pe de alta, melodismul apropiat cantabilității vocale. Aspect pe care autorul îl cultivă dată fiind natura intimă, prioritară, a personalității sale. Iar aceasta în ciuda faptului potrivit căruia, inclusiv la Schubert, menuetul din parte a treia a lucrării, se apropie aici de caracterul scherzo-ului Beethovenian, pertinent împlinit de dirijor în compania ansamblului filamonicii bucureștene.

Cel de al treilea concert orientat pe direcția relației benefice privind reluarea repertoriului clasic de secol XVIII a fost condus de Horia Andreescu. Mă refer în special la realizarea celei de a 48-a simfonii haydniene în do major, supranumită Maria Tereza, care aparține unei zone stilistice mult apropiate șefului de orchestră. Între spiritul pitoresc formulat al semnalelor ritmurilor – să le numim – imperiale și eleganța conturului melodic, Andreescu se arată a fi atașat, aici, expresiei luminoase, clare, subtil formulate. Momentul l-am apreciat a fi fost unul carismatic.

Discurs simfonic extins, explicit formulat, atent adâncit de șeful de orchestră într-o bună colaborare cu ansamblul, l-am întâlnit pe parcursul celuilalt do major, anume Simfonia a 2-a de Robert Schumann. Este creația căreia dirijorul îi descoperă, îi redă flexibilitatea simfonică de autentică profunzime.

Au fost concerte care potențează valorile de bază ale ansamblului simfonic bucureștean, valori pe care muzicienii înșiși ai formației trebuie să le apere, să le întrețină.

P.S. Nu pot să nu-mi reamintesc, cu mai bine de două decenii și jumătate în urmă, date fiind strădaniile unui descendent direct al lui George Stephănescu, bustul compozitorului a fost preluat din muzeul Operei bucureștene și poziționat, așa cum îl observăm astăzi, în fața teatrului. O inițiativă similară privind atribuirea numelui marelui înaintaș, unei străzi bucureștene importante, a rămas fără succes.