Ce este un om cult

Unul din paradoxurile regimului comunist – atât la noi, cât și în alte țări – a fost acela că, deși ideologia Ocârmuirii era una declarat materialistă, tocmai la capitolul „bunuri materiale“ aceste orânduiri au stat foarte prost, ca să nu spunem lamentabil. În schimb, latura spirituală a fost deosebit de efervescentă: oamenii din aceste țări s-au apropiat de cultură, de Biserică, de credință și chiar în închisorile politice s-a dus o viață elevată, s-au compus poezii, iar scriitori precum Nichifor Crainic sau Radu Gyr și-au depășit valoric versurile scrise în libertate. Nemaiexistând bogăție materială, cultura a ajuns să pună în evidență multe personalități și persoane. Într-un fel, această situație s-a menținut și după momentul 1989 și voi menționa iarăși acel scurt și strălucit eseu publicat în limba franceză de Alexandru Paleologu și intitulat L’Occident est à l’Est. În acest eseu, autorul său spunea, pe bună dreptate, că ceea ce altădată a făcut gloria unor țări precum Franța, Germania sau Anglia s-a continuat exclusiv în țări din răsăritul și sud-estul Europei, între care menționa și România, alături de Polonia și Ungaria.

A fi un om cult, sau cultivat, ceea ce este același lucru, a atras mulți oameni. În această atmosferă mi-am făcut și eu studiile în anii 1970 la Facultatea de Medicină din Iași. Am mai scris și cu alte prilejuri despre profesorii mei, de o ținută impecabilă atât profesional, cât și intelectual, și mi-aș îngădui o paranteză pentru a spune că este o deosebire între cultura propriu-zisă și cultura profesională. Un poet care a citit sute de scriitori lirici nu este automat un om cult, la fel și un jurist sau matematician care este tobă de carte în disciplina lui. Este imperioasă o cultură profesională pentru a te ilustra într-un domeniu, dar aceasta este o cultură de nișă, fără de care nimeni nu poate înainta în disciplina pe care o profesează.

Însă un om nu poate deveni cult sau cultivat dacă nu este și un om instruit. De fapt, școala, în speță liceul, cu aceasta se ocupă. Și am avut chiar și în fostul regim un învățământ inspirat după cel francez, în care se făceau două limbi străine, se studia literatura universală în ultimele clase, ba chiar și istoria artei…

Instrucția o poți remarca cel mai bine din limbajul unui om, și bine a spus acel înțelept: „Vorbește, dacă vrei să te cunosc“. De pildă, în ziua de azi sunt oameni foarte bine situați social sau profesional care spun „Am servit alaltăieri-seară masa la Capșa“; or, masa o servește doar chelnerul, atât la Capșa, cât și la un bufet de periferie. Unora li se pare că e mult mai distinsă această exprimare decât „am luat masa“ ori „am cinat“, „am prânzit“. Abordând un alt nivel, acela al ziariștilor actuali: auzi de multe ori, la un buletin meteo, că „sunt șanse“ să se producă inundații sau grindina să distrugă recolte. Cuvântul șansă vine din franceză și înseamnă „noroc“. Or, nu poți să ai șansa să mori, după cum se face o confuzie între datorită și din cauza. Sunt ziariști care spun că actorul cutare a murit datorită cancerului, în loc să spună din cauza cancerului. Caragiale definea cinstea și gramatica drept elemente definitorii pentru un adevărat ziarist. Și pe vremea lui existau enormități și aș da ca exemplu afirmația unui reporter: „Ce frumos este la domnul Nicolae Fleva la conac – de o parte iarba verde și de alta aerul curat…“.

În Franța, limba, rostirea, nu mai vorbim de scriere, au fost secole la rând o instituție și, ca unul care a petrecut câțiva ani în această țară, pot spune că această tradiție s-a păstrat și în prezent. Au existat oratori care își învățau pe de rost textul menit să fie rostit în public și asta îi ferea de cacofonii, de expresii îndoielnice cum ar fi, în limba română, „nisipul aleilor“, „capul acesta“ sau „gepizi dădeau năvală“… În fine, un om public nu poate să se adreseze, cum fac politicienii noștri, cu „măi fraților“ sau „băi fraților“ sau „lasă, dom’le, vrăjeala!“. Iată un fenomen de coincidentia oppositorum întrucât aceste mostre de exprimare evocă limbajul brutal până la scatologic pe care îl încurajau autoritățile comuniste în anii ’50 pe motiv că era limbaj muncitoresc, ceea ce este un fals, întrucât oamenii mahalalelor citadine de la noi își supravegheau exprimarea.

Din arsenalul omului instruit face parte și îmbrăcămintea, care, la un nivel superior, este definitorie, în sensul în care G. Călinescu spunea: „La un actor, garderoba este obligație profesională“. Omului instruit i se potrivește o îmbrăcăminte asociată cu bunul-simț și cu buna-cuviință.

Există un aforism care spune: „Cultură înseamnă ceea ce îți rămâne după ce ai uitat totul“. Aforismul acesta sugerează un lucru foarte important: cultura este un act profund personal și nu are ca scop o evaluare de genul „Ce om cultivat e X“, deși un om cult a fost mereu privit cu prețuire și chiar cu admirație. Aici trebuie să deosebim între profesionistul culturii – care poate fi poet, scriitor, arhitect, muzician – și omul cult nu în virtutea unei profesii precum cele pomenite mai sus, ci în ceea ce privește atracția pe care o provoacă pentru el frumosul. Un om cu adevărat cultivat nu ține să deprindă anumite elemente din sfera culturii pentru a le exhiba în public, situație legată de o cugetare a romancierului Aldous Huxley, care îi asemăna pe oamenii proaspăt culturalizați cu cei recent îmbogățiți.

O persoană cultivată, demnă de acest nume, trebuie să cunoască valorile fundamentale din literatura țării sale și valorile literaturii universale: asta presupune lectura unor cărți de Dostoievski, Balzac, Tolstoi și – de ce nu? – Proust… Același lucru se impune în materie de muzică simfonică, pentru că nu este suficient să fi ascultat Adagiul lui Albinoni, Eine kleine Nachtmusik de Mozart sau valsuri de Johann Strauss. Artele plastice, îndeosebi pictura, dar și sculptura – între care se plasează obligatoriu opera lui Constantin Brâncuși cu titlu de valoare universală –, ar trebui să fie domenii familiare omului cu adevărat cultivat.

Există și o chemare pentru a te cultiva, sădită în noi de Dumnezeu, Care acordă o mare însemnătate sufletului, întrucât Dumnezeu Însuși este izvor de frumusețe. Omul cultivat se manifestă identic atunci când e singur sau în public, pentru că frumosul este un prilej de bucurie și împlinire sufletească. Cine își face din cultură un mijloc de publicitate se aseamănă cu omul care ajutorează pe cineva pentru a fi văzut și știm că în felul acesta își pierde autenticitatea. Nu trebuie să surprindă sugestiile evanghelice din sfârșitul acestei meditații, întrucât unde se vorbește mai frumos de contopirea dintre estetic și bucurie decât în capitolul 6 din Evanghelia după Matei: „Luați seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. // Și vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceștia.“ (Mt 6, 28-29).