Școala și fraudarea învățării

Școala nu moare niciodată, ca și literatura. Orice le-ar încerca, nu se predau, în sensul bun al cuvîntului. Nici nu știi ce a fost mai întîi: școala sau literatura? Desigur, zic eu, literatura, asociată cu arta. Dumnezeu a avut nevoie de artă ca să-l facă pe om așa de complex și de bine proporționat. Își mai strică el, omul, formele, cu un mic, cu o bere, cu o bomboană… electorală. Dar „formele“ inițiale se păstrează. Cele inspirate de cuvînt. Pe urmele literaturii, a venit, glorioasă, școala, trecînd peste milenii cu mare avînt. În ultimul secol (într-o perioadă foarte scurtă) i-au fost tăiate aripile, dar nu bate ea în retragere, măcar de ochii lumii. „Școala nu moare, se digitalizează“, își intitula cineva o intervenție într-o revistă. Digitalizarea – o provocare a actualității pentru școală. O recunoaștem, o luăm în considerare, ne conformăm provocărilor ei. Ne conformăm, dar cum?

Am scris cîteva rînduri, așa, de încălzire, dar, de fapt, cum ar trebui să încep? Cu ce ar trebui să încep o discuție despre școală? Da, aș putea fixa niște teme de discuție, precum:

1. O profesoară de română nu-și poate da o părere despre cîteva poezioare scrise de elevi de gimnaziu;

2. Toți oamenii trec prin școală, dar aproape toți nu știu redacta corect o cerere;

3. De zeci de ani se fac tot felul de cursuri TIC pentru profesori, dar cînd să facă ore online, școala intră în impas;

4. Ținta elevilor de liceu este una falsă și păgubitoare: examenul de bacalaureat;

5. Etc. Adică: zone de interes ce pot agrea orice ideea de la care se poate începe o discuție despre școală. Dar și idei cu care se poate încheia orice discuție, ca și orice avînt al școlii.

*

Înainte de a merge mai departe, trebuie să rețin dezamăgirea unei ziariste și scriitoare franceze, născută în Teheran, Abnousse Shalmani, care se declara (în „L’Express“, 2021) dezamăgită de „spectacolul lamentabil“ oferit de educația franceză, de profesorii, sindicaliștii și elevii aflați în fața învățămîntului și a cunoașterii. Ziarista amintea de școala urmată de ea în Teheran, școală pe care, cu toate ororile ei, o prețuia acum și care, în reverberațiile amintirilor, se arăta mai bună decît învățămîntul de azi din țara de adopție. Școala aceea, în care fosta elevă purta ținută regulamentară și voal, îi dădea posibilitatea să-și afirme mîndria de femeie care gîndește. În fine. Pe mine nu mă impresionează prea mult asociațiile făcute cu referire la cele două sisteme de învățămînt, antagonice în cele din urmă, ci deziluzia legată de educația actuală la care se făcea referire, educație care a stat – și despre care ai putea crede că mai stă – ca un model în fața învățămîntului nostru. Ca și învățămîntul englez sau american… Sînt date, între altele, ca exemplu, Statele Unite, „țara discriminării pozitive“, care „își mușcă degetele în fața inegalităților născute din dorința de a șterge diferențele în numele dreptului de a fi diferit…“. Ce să mai facă școala noastră cînd își pierde modelele, fără ca „țările sursă“ să fie în stare să-și edifice propriul model, care să o țină demnă în picioare, dacă nu să o ducă mai departe?… Dar… să revenim…

*

1. La începutul carierei (sau experienței?) mele didactice, eram profesor – suplinitor – la școala gimnazială din comuna mea. Predam, ca orice începător fără catedră și care alege să facă naveta de acasă, ce s-a nimerit. Istorie și agricultură, mi se pare și fizică… Învățam să fac schițe de lecții, care mi-au fost de folos mai tîrziu la cursul de pedagogie din facultate. Eram pe la primele versuri publicate în revistele literare. Încercam să fac o revistă a școlii, „bătută“ la mașina de scris. Într-o zi, profesoara de română – cu gradele luate, o profesoară bună – îmi dă cîteva poezioare scrise de niște eleve din… clasa a V-a să mă uit peste ele și să spun ce-i de capul lor. Niște „prostioare“, cum ar fi zis Nichita Stănescu, cu înmuguriri de creativitate la nivelul elevilor care le-au scris. Nu mi-a dat poeziile ca să aleg ceva pentru revistuța școlii, ci să-mi dau cu părerea!… Le-am luat fără să spun nimic, amabil, dar am fost șocat de gestul profesoarei, gest care m-a urmărit, iată, pînă azi. Adică: să fii profesor de română, să treci – cu examene – prin toată literatura română și să nu fii în stare să ai o părere personală și avizată despre o creație… școlărească! Păi ce te învață facultatea? Doar niște citate din clasici, scriitori pe care îi slujești cu o absolută inhibiție critică? Nu toți profesorii sînt așa, dar am întîlnit și profesori de română care nu agreează să organizeze întîlniri ale elevilor cu scriitori… în viață. Unde-i dragostea desăvîrșită pentru literatură?

2. Toți oamenii trec prin școală, în principiu, dar dacă e să scrie o cerere, o fac cu cele mai neașteptate poticniri, de așezare în pagină, de formule de adresare, de elaborare a textului, de gramatică. Și întîlnesc asemenea situații nu doar la oameni cu școală puțină. Ani de zile am văzut tot felul de cereri și sînt edificat. Cînd toată lumea învață – la școală – cum se scrie o cerere, cînd toată lumea, pînă în clasa a VIII-a, a învățat suficientă gramatică… La o adică, cu gramatica învățată în gimnaziu poți scrie romane… Unde poate fi detectată motivația învățării, dacă nu și în grija de a redacta un act oficial, despre care ai învățat la școală? Ce competențe practice asigură școala dacă nu te poate învăța să scrii o biată cerere?

3. În facultate am învățat la pedagogie despre predarea cu ajutorul calculatorului. Erau puține calculatoare pe vremea aceea, se lucra cu cartele perforate. Îl întrebam pe domnul profesor cînd o să ajungem noi să predăm cu calculatorul. O să ajungeți, o să ajungeți!, ne îmbărbăta profesorul. De atunci, de-a lungul a zeci de ani, s-au tot făcut ore de inițiere a profesorilor în predarea pe calculator. Cîndva, un profesor de liceu – foarte bun, cu elevi performeri la olimpiade – a construit, succesiv, în două școli, două laboratoare informatizate. A predat el, română și franceză, și-a luat un doctorat în Pedagogie, era o glorie a activităților metodice, dar alți profesori nu s-au încumetat să-și realizeze lecțiile acolo. După plecarea profesorului în pensie, laboratoarele au devenit simple săli de clasă, cu cîteva facilități, desigur, dar nepăstrate funcțional la înălțimea aspirațiilor care au dus la realizarea lor. Iar cînd a venit pandemia, mulți profesori – deși dețineau diplome și atestate de profil – au constatat că își încurcă degetele (și didactica) în lecțiile online. Rezultatele elevilor trecuți prin asemenea experiențe/ experimente sînt pe măsură…

4. Există puțini elevi (de liceu) care învață de dragul… învățăturii. Elevi care, prin carte, găsesc căi de a dobîndi „parte“ (în viață). Aceștia vor deveni motorul dedicat al societății. Marea majoritate învață însă doar pentru Bacalaureat. Dacă-i îndemni să citească o carte, fie de literatură, fie de știință, te întreabă dacă e obligatorie pentru bac. Ținta lor este învățarea pentru examenul final, la limită. Dacă citesc vreo două-trei romane și cîteva poezii, își pot lua examenul la română. La celelalte discipline – găsesc soluții specifice. Profesori sîrguincioși le dau cîteva cunoștințe mură în gură. Într-o vreme exista aproape o industrie de promovare a bacalaureatului. Poate mai există. Nu știu și nu zic nimic. „Ne tot spuneți să învățăm – m-a apostrofat o elevă la o oră, dar cei care nu învață o să ia note mai mari decît cei care învățăm!“ Da, și trebuie să recunosc, am avut și asemenea confirmări. Un ministru a introdus camere de luat vederi în sălile de examen, la scris. Tentativele de fraudare s-au diminuat. Oare au dispărut definitiv? Problema nu este însă asta, a fraudării unui examen. Problema este legată de „fraudarea“ învățării. Se tot vorbește, sub diferite chipuri, de un asemenea fenomen, dar nu se mișcă nimic în sens real. Toate tentativele de reformă – superficială – din școala de azi n-o să împiedice fenomenul fraudării învățării. N-o să poată întoarce școala la menirea ei – învățarea. Nu s-a găsit ministru să facă așa ceva. Pentru așa ceva îți trebuie filozofie, expertiză, timp și echipă. Politica relativizează timpul și echipele și nu-și face griji pentru expertiză și idei. Cineva, într-o publicație (îmi pare rău că nu i-am reținut numele) propunea renunțarea la bacalaureat. Ar fi o idee. Într-o asemenea situație, ca elevi (și profesori) nu ne mai gîndim la bac ci îndreptăm învățarea spre ce ne trage inima. Dar spre ce ne trage inima? Cîtă importanță acordăm inteligenței emoționale?

5. Etc. Inima te poate duce în multe direcții. Iar viața va valida, desigur, foarte puține direcții alese. Cele mai multe vor fi acceptate convențional, aproape ca niște înfrîngeri în care te complaci. Drumul inimii trebuie bine perceput și folosit cu eficiență. Școala, la nivel de miză, este așezată într-o mare eroare: disprețuirea culturii (generale). „Funcționalitatea“ învățării nu exclude „bagajul“ cultural. Lumea în care trăim e fundamentată cultural. E dramatic să rupi sau chiar să distrugi un asemenea fundament. *

Învățămîntul actual urmărește ca elevii să achiziționeze anumite competențe, care să facă „învățătura“ funcțională. Dar urmărirea „funcționalității“ învățării golește de conținut, de cunoștințele „tari“ disciplinele de învățămînt. Un învățămînt care nu exprimă nimic nu poate fi funcțional. Conținuturile… gestionează un anume elan care se insinuează în dominante ale vieții. Cunoștințe – în lume – sînt multe, nu le poate cuprinde, azi, nici cel mai performant program de calculator. Trebuie să mergem mereu la cele inițiale, pe care le achiziționăm în școală, dar nu putem, decât în mică măsură, să le facem operaționale în imediat. Ceea ce e „operațional“ azi, ca mod de lucru, peste zece ani nu va mai fi, dar teorema lui Pitagora sau structura atomului (mereu lărgită) vor fi aceleași. Iar cunoștințele din școală pot să pară, la un moment dat, plictisitoare sau chiar „învechite“ pentru profesor, dar ele rămîn mereu noi pentru alte și alte fluxuri de elevi. Ține de arta pedagogică a profesorului să le mențină mereu vii. Moara cu noroc de Ioan Slavici va fi cu greu înlocuită de altă nuvelă, mai bună. Învățarea prin „metoda“ competențelor devine mai… mecanică decît învățarea pe de rost a unei poezii. Prin repetarea unor versuri îți intră ceva în suflet (care va rămîne acolo cine știe cîtă vreme), dar din „repetarea“ competențelor nu va rămîne nimic. (Desigur că exagerez puțin lucrurile.)

Cînd vom înțelege că profesorii, toți, trebuie să-și recîștige drepturile legate de demnitatea profesiei, de pregătirea autentică, de răsplata meritată, de renunțare la falsa perfecționare?… O, cît s-a deteriorat chipul etic al profesorului!… Purtarea unei uniforme școlare (la care nu țin neapărat) nu înseamnă uniformizare, elevii se pot distinge foarte bine prin sclipirile minții și prin asta să cîștige respectul profesorilor, al societății. Uniforma nu… uniformizează personalitatea copiilor și nu inhibă plăcerea de a învăța, acolo unde există. Cît de frumoși sînt elevii deștepți în uniformă, precum medicii în halat alb, precum marinarii sau aviatorii în uniformele lor!…

Cultura generală este constructivă. A construit ființa noastră de cînd e lumea. Și lumea de azi, formată din ființe foarte slabe, neputincioase în fața a tot felul de provocări (nu doar neputincioase cu știința în mînă…), are nevoie de constructori serioși. Școala de azi nu se reformează deloc, aceasta reinventează la nesfîrșit tot felul de noxe. Se complace în cultura ignoranței, cum ar fi, de exemplu, scrisul pe telefon, cînd psihologia nu-și găsește uneltele cu care să îndepărteze violența din clasele de elevi… Digitalizarea în învățămînt e binevenită, dar ea acoperă doar găurile ce rămîn constant neacoperite. Școala nu moare niciodată, desigur, dar ea se gonflează inutil și necontenit. Ca broasca din fabulă. Flexibilă la exasperare. Flexibilă la inutilități și demagogie politică și educațională.

Scriitorii (ca și lumea largă…) spun mereu că politicienii sînt proști, dar nu se întreabă ce școală au făcut aceștia, ce școală ar trebui să facă elevii de azi, ca să nu mai avem politicieni proști… Ce modele te ghidează? Imitate sau inițiate de tine, ca sistem educațional sau politic, ca popor? Anumite paradigme trebuie schimbate, dar nu atît încît să scapi realitatea de sub control. Prin ce controlezi lumea (în sensul de a o cuprinde și a-i da un sens), dacă nu prin filosofie (învățătură), biserică, armată (cu riscul înfrîngerii democrației și a apariției dictaturii)? Sau prin… ignoranță? Pentru decidenți, cel mai ieftin mod de a coordona lumea este cultivarea ignoranței. Cred că azi lumea e condusă prin metodele ignoranței. Poate e prea mare generalizarea să spun că ignoranța lucrează puternic la fraudarea învățării – ignoranța funcțională –, dar adevărul acesta e de netăgăduit. Este grav, dar cine mai ia aminte la o asemenea situație dacă nu e vorba de știri-bombă?