(fragment)
Traiectoria evenimentelor familiale nu l-a surprins pe Amiel. Era prea obişnuit cu inconsistența realității vizibile, ca s-o poată considera o abatere de la adevărata realitate. Iar doamna Chiara chiar făcea parte din această realitate, autentică. Dispariția ei adăpostea un paradox : pe de-o parte, confirma intuiția pe care se baza viața sufletească a lui Amiel, iar, pe de altă parte, îi închidea una din porțile spre acea lume. Căci doamna Chiara aruncase mereu, peste realitatea vizibilă, o alta, ce părea aidoma primei doar pentru că avea elementele ei. În rest, niciun aspect al acesteia nu se oprea la el însuşi, ci trimitea întotdeauna la un mai departe. Pădurea în care ea însăşi dispăruse oferea poate cel mai bun exemplu. În lipsa Mioarei Chiara, pădurea aceasta îi împrumutase chipul. Si asta cu atât mai mult cu cât Amiel nu crezuse nicio clipă în moartea mamei sale. Acum, făcea ce făcea, şi ajungea mereu să se piardă pe cărările pe care chiar propria mamă dispăruse. Și niciodată nu avea sentimentul că locul pe care-l țintea de departe coincidea cu locul pe care-l descoperea un pic mai târziu. Fiindcă drumul acela avea ceva special: îşi tot amâna sensul, pe care nu-l putea conține. Si, astfel, pădurea rămânea vie în sufletul lui Amiel.
Aşa s-au scurs mai mulți ani, timp în care Amiel a continuat să cutreiere pădurea ca şi cum ar fi descoperit, de fiecare dată, ceva nou. Curând, însă, vremea a început să se scurgă tot mai diferit pentru el. Una din consecințele acestei schimbări a fost aceea că oraşul, cu care părea că se împrietenise, suferise o metamorfoză, care îi scotea în evidență o altă realitate. Până atunci, Amiel nu se întrebase niciodată dacă oraşul în care locuia, de ani buni, ar fi fost unul frumos sau nu, dacă era curat, sau, mai degrabă, murdar; sau dacă ar fi existat vreo explicație pentru străzile lui întortocheate. Si, asta, fiindcă îl asemuise mereu propriului interior, pe care nu-l înțelegea. În aceeaşi măsură, oamenii care ocupau casele, printre unduirile capricioase ale străzilor, rămăseseră pentru el o enigmă. Îşi pastrase, însă, obiceiul de a se aventura pe străzile mai lăturalnice ale oraşului. Pe acolo pe unde fumul, care învăluia casele în timpul iernii, îi adusese în suflet zilele lungi ale copilăriei. Fumul acela, care adiase peste trecutul lui, înviindu-l, nu mai avea acum nicio adâncime. Ca şi cum materia însăşi consumată pentru existența lui ar fi fost uitată…Tot în ritmul paşilor săi se produseseră şi alte revelații, care acum nu se mai realizau, precum iluzia unui alt peisaj, în plină forfotă citadină. Se întâmplase atunci când clipele care treceau, firesc, nu mai antrenau în succesiunea lor câte o imagine a oraşului. Iar aceasta rămânea împietrită, ca o fotografie realizată în afara timpului.
Amiel înțelegea că trăise multă vreme într-un oraş imaginar, întreținut de fierberea propriului suflet, ce se hrănise dintr-o altă realitate. Și că, dintr-odată, oraşul cel adevărat răzbătea la suprafață, cu personalitatea lui, imposibil de contestat. Pentru celalalt oraş, al sufletului, Amiel nu mai avea nicio dovadă a existenței lui. Ar fi putut povesti oricui, orice. Nimeni nu l-ar fi crezut doar pe baza unor vorbe. Acum chiar propriul trecut i se înfățişa diferit. Din perfecțiunea lumii sale interioare nu mai rămăsese aproape nimic. Și nici din cei care îi aparuseră într-un exemplar unic, în acea lume unică. Iar lumea aceasta, de nezdruncinat, făcută de vorbele trecutului, rămăsese în urma timpului. Nu se putuse ține de cuvânt, iar Amiel se simțise dintr-odată descoperit. Singurul loc în care se mai putea refugia era pădurea din marginea oraşului. Acolo se simțea ca înăuntrul unei vietăți aparte, ce s-ar fi retras la timp din mărauntaiele citadine, ca să-şi conserve propria identitate. Ani de zile s-a adăpostit la umbra ei, până când farmecul pădurii, în care-i dispăruse mama, s-a mai păstrat doar în amintirea lui.
Între timp, Amiel reuşise să devină un arheolog pasionat de misterele propriului oraş. La un moment dat, avu chiar posibilitatea să exploreze locul pădurii de odinioară, cunoscută pentru trecutul ei legendar. Dar cu cât cercetările înaintau, cu atât Amiel avea impresia că se îndepărta de ceea ce căuta cu adevărat. Într-un târziu, când sentimentul acesta se accentuă mult, apărură primele urme ale unui trecut mai puțin îndepărtat. Printre relicvele descoperite acolo, ieşi la iveală şi un craniu uman, al cărui schelet lipsea. Dentiția însă degaja o expresivitate surprinzător de familiară. Un zâmbet trecător flutura, ca un adaus, peste partea lui superioară. Iar când Amiel apropie cele două maxilare, unindu-le, gestul acesta fu rotunjit, în mintea sa, de o carne a lui trecută.
Si, totuşi, nimic din toate astea nu-şi găsea loc în formularul pe care urma să-l completeze. Zăcea acolo o lume pentru care nicio dovadă concretă nu mai putea sta drept mărturie…În afara, poate, a celei care se adăpostea într-o carte… Fiindcă, în timp ce Amiel se apucase să cerceteze locul în care răsărise pădurea, Rebeca începuse să scrie o poveste. Una la care se gândise demult, pe măsură ce timpul interior îi conservase cu sfințenie pe cel trăit de întreaga familie Chiara. Însă abia dispariția părinților, de pe scena vieții cotidiene, făcuse ca acel trecut să-şi găsească un asfințit în inima sa. Si, astfel, să-l poata reînvia în spațiul ficțional al unei alte lumi. Prea mult trăise în mijlocul ficțiunii, încât gustul eternității cuvintelor s-o lase indiferentă în fața propriului trecut. De altfel, era singura din familie pentru care un asemenea refugiu mai putea să însemne ceva.
Lui Amiel nu i-ar fi fost de niciun folos trecutul unei lumi interioare, transferat în paginile unei ficțiuni. Era convins că sufletul lumii îşi găsise demult închisoarea în corpul bibliotecilor. De acolo, mai evada doar accidental, cu ajutorul vreunui cititor nostalgic. Oricum ar fi fost, Amiel n-ar fi vrut să se mărturisească într-o confesiune şi, astfel, să se lepede de amintirea universului care nu-l mai locuia: el nu voia decât să recapete ceea ce i se oferise de la bun început, şi fără ca el s-o fi cerut.
Acum se simțea înşelat de toți cei care-i zâmbiseră atâta vreme, precum şi de toți cei care fuseseră purtătorii unei promisiuni : de la străzile oraşului, cu unduirile lor mincinoase, până la alura copacilor care indicau mereu cerul; de la instituțiile care îşi afişau măreția falsă, prin chiar propriul nume, până la uniformele care nu ascundeau nimic, dincolo de vestimentația propriu-zisă. Se trezise împins pe o scenă goală, fără un destin personal, ca simplu copil al unei naturi oarbe. Iar, în mijlocul acestei geografii reduse, Amiel se tot încăpățâna să caute semnele celei abia dispărute. Însă totul se schematizase urmând liniile unui schelet, ca şi cum, până atunci, doar el, singur, ar fi contribuit la creația propriului vis. Nici măcar colegii de aceeaşi vârstă nu mai corespundeau aşteptărilor lui. Aceştia nu păreau atinşi de trecerea timpului. De când îi cunoştea, dovedeau aceleaşi preocupări, păstrându-şi interiorul intact. Iar, în ochii lui, asta le dădea un aer mereu anacronic.
În acea realitate, astfel micşorată, lui Amiel nu-i rămăsese decât să evadeze imaginar. Locurile din care se hrănise în perioada copilăriei coborau uşor din amintire, luminându-i de departe drumul. Era vorba de ținuturile despre care aflase doar din poveştile altora, de pe vremea când nu cunoştea cuvântul scris. Iar, acum, acele spații de poveste îi puteau fi uşor accesibile. Era suficient să se alăture echipei de arheologi ce urma să se deplaseze într-una din țările nordice. Intenție pe care se grăbi s-o facă cunoscută celor responsabili de componența echipei. Faptul produse o oarecare rumoare, în rândul celor care-l credeau prizonierul unui sens care-i ocupase deja întreaga viață. Aşa ne apar, de fapt, toți cei pe care-i percepem într-o lume gata făcută, născuți dintr-un Dumnezeu invizibil. Numai că pentru Amiel lumea aceea dispăruse, făcând loc alteia, de nelocuit. Iar ceea ce fusese viu, odată, nu dispăruse fără să lase un semn căruia să nu i se poată lua urma. O astfel de lume, primordială, trebuia să-şi fi avut sălaşul în cu totul altă parte. Alăturându-se echipei de cercetători, Amiel făcuse deja primul pas dintr-o călătorie care trebuia să-l ducă spre un asemenea tărâm.
Însă gestul lui trebuia să se înscrie şi în coerența imaginii pe care o întruchipase el, de atâta vreme, în ochii celorlalți. Neputând fi înțeles în sine, explicația gestului fusese transferată pe terenul tatălui său, urmărit de-a lungul anilor de oamenii Securității. Nimeni, însă, nu l-ar fi crezut capabil pe Amiel de un refugiu în lumea de dincolo…Si, totuşi, riscul nu putea fi total ignorat. Avea să se mai întoarcă el acasă, odată încheiată perioada stagiului de perfecționare? Aceasta era, de fapt, întrebarea care plana asupra fiecărui membru al echipei. Fără să se fi simțit cu adevărat vizat, pe Amiel îl atinsese adâncimea acelei întrebări, neputând înlătura un sentiment de culpabilitate. Până la urmă, îl salvase aerul său inofensiv, care nu lăsa loc niciunei trădări, indiferent de natura acesteia.
Când se văzu în avionul care îl ducea în lumea mult dorită, Amiel îşi aminti de credința lui, de odinioară, privind sufletele copiilor urcate la cer. Apoi, cu cât se îndepărta de pământ, distanța tot mai mare venea ca o confirmare fizică la tot ceea ce trăise în ultimele luni. Relieful, pregnant la decolare, se uniformiza treptat, pierzându-şi contururile, ca într-o hartă detaşată şi obiectivă. După care, timp de câteva ore, între el şi locul acela interveniră o mulțime de nori.
Însă, chiar înainte de a ajunge la destinație, Amiel simțea cum lumea îndelung căutată se deschidea iar în sufletul său. După doar trei ore de zbor, Amiel avea să descopere cum o altă lume putea să coexiste foarte bine cu cea din care venea el, deşi sufletul său le percepuse la mare distanță, una față de cealaltă. După ce se înălțase dintr-o țară peste care se aşternuse întunericul, Amiel avea să coboare într-una care avea să-i ofere, chiar de la aterizare, un covor de lumini.
Oraşul pe care avea să-l descopere semăna tot mai mult cu cel din ilustratele copilăriei sale. Imaginea lui, privită ca rezultat al tehnicii fotografice de atunci, devenea pentru Amiel o realitate din ce în ce mai autentică: verdele exagerat al naturii inunda oraşul cu profunzimea nuanței lui – ca şi cum intensitatea culorii nu ar mai fi ținut de caracterul unui anotimp, ci de tiparul ei etern; apoi cerul, care se arăta mereu de un albastru imaculat, incât nu-l puteau atinge nici adierea vreunui nor, nici zborul vreunui aparat ori trecerea unei păsări călătoare. La rândul lor, aerul şi apa, cu greutatea lor cristalină şi gustul lor adânc, completau orizontul spre care se îndrepta Amiel. Cât despre oamenii locului, şi ei aveau să se înscrie într-o asemenea lume. Fără să le înțeleagă limba, avea să comunice cu ei doar prin privire, ca la vârsta primilor ani de viață.
Amiel se inălțase spre cer cu sentimentul că zbura peste o lume întreagă şi că timpul celei pierdute avea să se întoarcă din drumul său, simțindu-se cumva nedrept față de el. În sfârşit, avea să descopere locul în care se ascundea misterioasa realitate, pe care-o simțise mereu dublând-o pe cea vizibilă. Însă, chiar înainte de a ajunge acolo, se temea ca locurile cele noi să nu-i devină, treptat, prea familiare, iar limba oamenilor să nu se transforme, dintr-o sonoritate exotică, într-o prea fidelă traducătoare a unui simplu peisaj. De aceea se proiecta deja în lumina sa nordică, acolo unde pitorescul aşezărilor avea întotdeauna ceva crepuscular. Apoi, se înfăşura în limba lui, complet străină, ca într-o mantie care-l ferea de privirile celorlalți. Era cea mai frumoasă limbă pe care şi-o putea imagina, fiind lipsită de povara oricărei realități exterioare. Ceea ce-i amintea de vremea începuturilor sale, când tot amânase să dea sens cuvintelor, deja închise într-o realitate. Simțise de pe atunci primejdia care pândea din umbră, în pofida încurajărilor celorlalți. De data asta, îşi promise ca niciodată să nu învețe limba noii lumi, zăbovind la nesfârşit în pragul înțelegerii ei.