Ascensiunea lui Nikos Kazantzakis este un roman inedit, publicat înainte să fi apărut în limba română doar în Franța și în Grecia, care propune un Kazantzakis aflat pe „tărâmul de mijloc“ al propriilor aventuri literare, din perioada imediat următoare scrierii romanului Viața și peripețiile lui Alexis Zorbas, dar înainte de Hristos răstignit din nou și Raport către El Greco. Ediția românească este însoțită de extrasul din „Le Soir“, „Veriga lipsă din bibliografia lui Kazantzakis“, deopotrivă și din biografie, deschizând tematic desfășurarea din Căpitanul Mihalis. În Ascensiunea prinde contur un personaj fabulos: Creta cea tulburată, patria profundă, locul copilăriei de unde s-a închegat „priveliștea lumii“, cum avea să o numească scriitorul grec. Căpitanul Mihalis bântuie ambele povești alături tatăl său, căpitanul Siphakas, care a luptat în toate revoluțiile Cretei. Textele lui Kazantzakis converg cu cele ale lui Kadare în balcanismul lor homeric, cum de altfel se împletesc și cu textele prietenului Panait Istrati, cu care scriitorul grec împarte inclusiv numele eroului, Kosmas, similar celui din textul mai puțin cunoscut al lui Istrati din 1924, dar separându-se ca profil de haiducul român, care amintește mai degrabă de bătrânul Mihalis în neîmplinirea lui. Romanul lui Kazantzakis este construit din trei părți inegale, în care legătura obsedantă cu Creta rădăcinilor este indestructibilă: „Îl simțea pe bătrân în măruntaiele lui, ca pe un copac ce-și întinde rădăcinile și nu e chip să se desprindă“ (p.8). În opera lui Kazantzakis, rădăcinile personajelor se extind de la text la text, fie identitar – amintiții deja căpitani Siphakas și Mihalis –, fie prin nume: un cioban Manolios, vestitorul din Ascensiunea, devine titularul rolului lui Iisus din dramaticul roman Hristos răstignit din nou. Nu numai personajele, sau numele lor, sau Creta omniprezentă, sunt rădăcini în opera extinsă iterativ. Mai mult, chiar scene dintr-un roman se regăsesc în alte romane ale lui Kazantzakis. De pildă, scena călătoriei spre satul bunicului așteptând confruntarea cu Charon este una prezentă în încheierea viitorului roman, Căpitanul Mihalis, după cum atrage atenția și traducătoarea romanului, Elena Lazăr (p.40), ceea ce poate fi un indiciu al faptului că tematic Ascensiunea a fost un manuscris pe care Kazantzakis l-a dorit cândva publicat, chiar tradus în engleză, dar care a condus la conexiunea a cel puțin două cărți: romanul biografic amintit și Ascetica, un eseu filosofic scris anterior, în perioada germană a biografiei sale, carte care marchează abandonul propriului ateism. Nu întâmplător, în punctul nodal Ascensiunea se întâlnesc traiectele numeroaselor sale proiecte – opera lui Kazantzakis este una rizomatică din multiple perspective, una în rețea de teme, de personaje care migrează, de locuri potențatoare și de mentalități – iar din această perspectivă privind, romanul al cărui erou, scriitorul Kosmas, parcurge drumul dintre rădăcini și exil, dintre solidaritatea comunității și solitudinea ascezei, este nodul de rețea care lipsise până acum. Perspectiva biografică nu privește evenimente și întâmplări aidoma redate, ci parcursul ideatic al scriitorului, al cărui ego ficțional, Kosmas, proiectează vechi sensuri, conjugări neluate în seamă într-o sintaxă a vieții, perioade de criză ale existenței; Kazantzakis se exprimă pe sine fie prin crezul eroului său cretan, dezrădăcinat, fie prin cea a irlandezei încrâncenate. Chiar dacă atașat ideilor de stânga, îl regăsim în Ascensiunea opunându-se materialismului comunist: „Teoria materialistă a comunismului îi era respingătoare, i se părea îngustă, primejdioasă și superficială“ (p.201) și utopismului creștin, dar încercând o sinteză hegeliană prin vocea personajului secundar: Un comunism nu materialist și îngust; un creștinism care să mute împărăția cerurilor pe acest pământ. Care să aducă dreptate aici, înainte să murim. Există oare sinteza asta pe care s-o pot găsi eu? Sau nu există și trebuie s-o creez? (pp.173-174).
Romanul Ascensiunea este punctul nodal al operei lui Kazantzakis prin această primă încercare de sinteză a propriilor idei. În paginile Ascensiunii se regăsește dansul perpetuu al lui Kazantzakis, muzica sângelui, convingerea profundă în valorile libertății și preumblarea ascetică prin deșertul umanității decăzute. Ascensiunea devine prin acest proiect profetic „un crez postcomunist“, o căutare întemeietoare a unei „internaționale a spiritului“, nu a materialismului decăzut și vicios, dar, mai presus de orice, devine „masca ascetică“ a celui pe punctul de a păcătui, salvat fiind de propria scriitură. Am citit acest roman al cretanului rătăcind prin orașele negre ale Angliei în paralel cu cel al britanicului Lawrence Durrell, Labirintul întunecat, în care o mână de englezi se rătăcesc în Creta montană. În ambele texte scrise după cea de-a doua conflagrație mondială, călătoria într-un sens sau în celălalt relevă, de altfel, o singură călătorie, pe verticala sufletului, aceea spre eul profund uman, rupt de solidaritatea în spiritul normei iluzorii și angajat în solitudinea atât de încăpătoare încât să fie loc și pentru Dumnezeu. Astfel privind, am găsit în Ascensiunea nu doar veriga lipsă din biografia uriașului cretan, ci și veriga lipsă dintr-o istorie literară universală, a umanismului.