Combustie spontană

Poeziile Oanei Boc sunt o contopire de foc și iubire, rețeta perfectă pentru pasiune. Să ne amintim semnificația latină, mai târziu, creștină, a cuvântului pasiune: aceea de patimă, suferință. Rareori am citit versuri care să fie constant, tumultos, asaltate, cotropite de incendii, precum cele ale Oanei Boc. Poemele sunt adevărate definiții, iar cartea un dicționar despre flacără, simbolurile sale, înfățișările pe care le poate lua focul și despre modalitățile prin care poate acționa asupra lumii, de la infernal la glacial, trecând prin soare și lună, sfârșind în fum și cenușă. Goethe vorbea despre durerea prin care trece lumina pentru a se face cunoscută ochiului. Din arhaic, din mit, din patimi abisale, Oana Boc reușește să caligrafieze drumul flăcării, prefacerile, chinuitoare, prin care trece aceasta, însoțitoare și simbol al pasiunilor prin care trec și îndrăgostiții. Preoteasă a focului, preoteasă a iubirii, așa se înfățișează poeta.

Dragostea, la Oana Boc, nu este duioasă precum în Cântarea Cântărilor, nici tandră precum în Colierul porumbiței. Venind din absolut, pretinde absolutul, este devoratoare, o combustie totală. Un anumit sentiment de asumare, de orgoliu feminin, detectabil în Scrisoarea Evei, arată alegerea iubirii în locul banalului, cotidianului, a vieții liniare. Iubirea înseamnă ieșire din timp, ieșire din lume, basculare în lumea extraordinară a zeilor, chiar pentru câteva clipe. Adunate, prețuite, înșirate pe firul memoriei, aceste clipe fac să merite răzvrătirea, ele sunt un colier de perle, o dovadă a unei iubiri extraordinare, eroice, amintind de rănile eroilor întorși victorioși de pe câmpul de luptă. Până la urmă, nu e o prea mare diferență între dragoste și război, pare să spună poeta.

Această iubire extraordinară își desfășoară dansul misterios, periculos, pe un fundal excepțional: scara, de această dată, nu a lui Iacob, ci a femeii, cale spre infern sau spre cer, Penelopa, Grădina Paradisului, Egiptul faraonilor, Șeherezada. Iubita este întotdeauna un personaj ieșit din comun: prima femeie, regină, prințesă din basme. Un personaj, totuși, cât se poate de concret, de palpabil, dincolo de aura spectaculară. Ea este alcătuită din carne și sânge, oase și artere, inimă, plămâni, ochi, o întreagă anatomie supusă combustiei din iubire, dar și altor chinuri, amintind, nu de cele ale facerii, ci de tortura medievală. În poezia Oanei Boc dragostea nu e o plimbare printr-o grădină de trandafiri.

Visul unei iubiri complete, totale, definitive, marchează poemele antologate, dovedind o surprinzătoare continuitate, o linie de forță ce străbate, de la un volum la altul, poezia. Tema iubirii ca o căutare, ca nevoie de împlinire, amintește de rebrenianul Adam și Eva. De aici și dorul, sentiment mistuitor, ce vibrează în poemele Oanei Boc. Despărțirea, resimțită ca sfâșiere, aduce sentimentul efemerului, în opoziție cu eternitatea iubirii, efemer sugerat prin fulgii de nea, aripile de fluturi, clipele.

Sunt poemele acestea, în ciuda imaginilor puternice, viscerale, delicat caligrafiate și profund feminine. O poezie despre iubirea din perspectivă feminină, de un erotism fin. Irigată de o pasiune adâncă, atacând curajos una din marile teme ale literaturii dintotdeauna, dragostea, aceasta este poezia Oanei Boc.

Versurile sale sunt, pe alocuri, de o candoare dezarmantă: Mă gândesc cum să fac să dorm cât mai puțin/ și să stau cât mai mult/ în brațele tale,/ în sărutul tău,/ în dorul tău,/ în trupul tău,/ în cărțile tale,/ în literele numelui tău. Alteori lunecă în rafinate arabescuri livrești ori cerebrale: Plecasem din tine ca dintr-un cuvânt/ din care a evadat înțelesul/ și a rămas doar șirul de sunete bezmetic și stingher. Cele mai reușite sunt poemele în proză, elegante, sofisticate, câștigând prin sobrietate, în care o descoperim pe poetă cu adevărat: Poate că așteptarea e chiar esența trupului nostru. E mai mult decât o stare și mai puțin decât o metafizică. Este în pulsul și în carnea noastră: fiecare bătaie a inimii e o așteptare a bătăii următoare.

Oana Boc este o ultimă romantică, iar poezia sa, un sevrage d’amour.