Cartea reproduce într-o formă augmentată teza de doctorat susținută de autor în cadrul Institutului de Istorie „N. Iorga“ al Academiei Române, sub coordonarea profesorului Ioan Chiper. Bine integrat în sistemul academic românesc în calitate de cercetător științific la Târgu Mureș, Novák Csaba Zoltán a fost și expert al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România într-o echipă coordonată de politologul român de origine maghiară Levente Salat. Acest subgrup – care i-a mai cuprins și pe alți istorici româno-maghiari (Nagy Mihály Zoltán, Olti Ágoston ș.a.) – a redactat capitolul dedicat minorității maghiare din România, parte a Raportului final al Comisiei Tismăneanu. Novák Zoltán a fost martor al „revoluției arhivistice“ a anilor 2006-2007 și, în plus, a reușit să exploreze și alte surse istorice care pentru mulți istorici români ar fi fost inaccesible în primul rând din cauza barierei lingvistice (de exemplu, Arhivele Naționale Maghiare, precum și fondul personal János Fazekas păstrat la Arhiva Istoriei Politicii și a Sindicatelor din Budapesta) (p. 299).
Scopul cărții este schițarea politicii naționale față de maghiari după 1965 în contextul transformărilor succesive survenite în urma redefinirilor pe care le-a suferit conceptul de „națiune socialistă“ în percepția lui Nicolae Ceaușescu et comp. Autorul a urmărit în mod bine documentat cauzele și efectele pe care le-au avut sus-amintitele schimbări asupra vieții sociale, politice, economice și culturale a maghiarilor din România între 1965 și 1989 (p. 12). O secțiune bine tratată în volum este cea dedicată posibilităților de integrare instituțională a elitei culturale maghiare în special între 1965 și 1971/1974; în acest context sunt înființate mai multe instituții culturale comunitare, ziare de limbă maghiară („À Het“), programe de televiziune în maghiară și chiar o editură pentru minorități (Kriterion, condusă de scriitorul Domokos Géza). Entitatea cultural-politică cea mai importantă a epocii pare să fi fost reprezentată de așa-numitul grup al Generației ’68: Gáll Ernő, Domokos Géza, Hajdu Győző, Sütő András (p. 217). Din acest grup au făcut parte și înalți activiști de partid pe care autorul îi numește cumva eufemistic cadre.
Cartea insistă și asupra întâlnirii din 28 iunie 1968 a lui Nicolae Ceaușescu cu intelectualii reprezentativi ai comunității maghiare, o întrevedere în cadrul căreia s-au formulat mai multe revendicări culturale și educaționale (unele dintre ele au și fost satisfăcute). Cu toate acestea, după cum remarcă și autorul, în capitolul IV – Mica „revoluție culturală“ și efectele sale în primii ani (1971-1974) – „noua doctrină“ modelată după tezele din iulie 1971 și directivele ideologice care au intervenit imediat după acel moment au avut drept consecință principală restrângerea sistemului de învățământ minoritar și a vieții culturale maghiare; s-a adăugat și înăsprirea cenzurii aplicate publicațiilor (p. 127). Efectele Tezelor s-au făcut simțite în mod gradual pentru comunitatea maghiară: „pe parcursul aplicării practice a noii doctrine au început să dispară treptat anumite elemente din viața culturală a societății [maghiare]: teme, autori, cărți, anumite programe radio sau TV, subiecte de istoriografie sau chiar domenii [culturale]“ (p. 128).
Începând de la mijlocul anilor 1970, dar mai ales din anii 1980, funcționarea instituțiilor minoritare a fost restrânsă și limitată la activități de propagandă, „ele asumându-și calitatea de portavoce pentru promovarea noii linii a partidului“ (p. 129). Jumătatea anilor 1970 este un punct de reper pentru înăsprirea condițiilor, iar un exemplu la îndemână este faptul că în mai 1974 conducerea comunistă de partid a redus numărul de pagini și tirajul cotidianelor și revistelor pe motiv de economie de hârtie. Potrivit lui Novák Zoltán, măsura nu a vizat doar publicațiile minorităților, însă efectele au fost mai drastice pentru publicațiile de limbă maghiară din cauza bugetului deja limitat de care dispuneau (p. 134). În plus, legăturile culturale cu Ungaria au început să fie și mai restricționate. Astfel s-au creat premisele pentru mulți intelectuali și activiști de origine maghiară, altădată susținători ai regimului, de a intra în disidență sau de a adopta poziții ostile și rezervate față de politica națională ceaușistă (p. 226).