Am ezitat foarte mult dacă să scriu sau nu despre ediția de anul acesta a Galei UNITER. A douăzeci și noua.Fără să le caut cu orice preț, amintirile mă invadează. Ele se plimbă prin mine cu un soi de aură luminoasă, care le îmblînzește. Această lumină le iradiază și le estompează umbrele. Care există întotdeauna, indiferent din ce perspectivă privești. Oricine, cred, caută să amelioreze în timp urîtul, greul cel fără de lecție descifrată, gustul amar, lovituri, dezamăgiri, suferințe. În toți anii ăștia au fost de toate. În doze mai mari sau mai mici. Cu impact diferit emoțional. Nu ai cum să faci ca toată lumea să fie mulțumită, eu-l creator este puternic, trebuie să crezi cu tărie în ce ai făcut – dar spiritul auto-critic a funcționat mai mereu – dar a satisface unanimități nu poate să fie un scop în sine. O Gală îi nominalizează pe cei mai buni trei sau cinci din breasla respectivă pentru anul pus sub lupă. Indiferent de sex, de vîrstă, de culoarea pielii, de etnie, religie, preferințe sexuale și alte criterii „noi“. Pînă la capăt am să știu că într-o astfel de discuție nu intră și nu încape decît valoarea. Atît. Despre asta este vorba. Despre performanța pură.
Cînd competiția era luată în serios și nominalizările arătau o analiză profundă a elitei unei stagiuni teatrale, chiar dacă nu lua premiul cel ales de tine, puteai să înțelegi argumentele alegerii juriului final. În nominalizări se găseau, însă, cei mai buni trei. La urma urmelor, din trei valori egale sau aproape egale, ștacheta rămîne sus. Indiferent cine pleaca acasă cu Trofeul, cu Cartea lui Ion Bitzan. Performanța este înscrisă în istoria teatrului. Nu devine un nume pentru un comunicat de presă. Va străluci ca un punct de referință pentru istoria teatrului românesc. Cînd într-o finală la tenis, la înot, la ce vreți dumneavoastră, cei ce-și dispută titlul sînt nume grele, cîștigător este doar unul. Oricare dintre finaliști menține discuția, analiza, comentariul în spațiul înalt și nobil al performanței.
Mereu au fost rumori legate de nominalizări.
De ani buni, ceva s-a alterat grav. Major. Decisiv. Și în societatea noastră cea de toate zilele, și în artă, și în educație, în mediul academic, în tipurile de lobby, de „ce contează“ și „pentru ce“ anume. Confuzie multă, strategii care se îndepărtează de miezul artei și se apropie deformant de un context sau altul. Degradarea s-a instalat comod în cam fiecare comunitate, deci, și în breasla mea. Am tot scris despre asta. Au tot fost dezbateri, dispute, rar polemici. Asta a implicat un set complet de puncte de vedere, idei, argumente. Complicat. Au fost ediții cu valuri de indignări față de nominalizări. Multe, foarte multe, subiective. Absolut normal. Dincolo de „eu“, există, însă, un fenomen al unui an teatral, al unei stagiuni. Cred că trebuie să fi văzut cu adevărat mult ca să te poți pronunța și să fie valabilă părerea formulată. În general, comentariile de după nominalizări sînt cam parte pentru întreg. Implică mai degrabă o discuție subiectivă și extrem de punctuală. Cînd acoperi fenomenul mai aproape de amploarea lui, sau nu, din acel an, imaginea este corectă, plină de detalii, de acele lucruri semnificative care definesc performanța. O Gală ca aceasta, și ca cele din lume, de teatru sau film, numește trei sau cinci performanțe din fiecare zonă a actului artistic, ca apoi să fie ales „cel mai“ dintre „cei mai“. Și asta este una dintre diferențele esențiale dintre o gala pentru premii și un festival. Un festival poate să arate direcțiile, tendințele noi dintr-un an, diversitatea, fenomenul aș spune mai amplu, mai dinamic sau static, prăfuit, cum este structurat într-un anumit interval. O Gală este cu totul și cu totul altceva.
Nu pot să analizez teatrul on line. Am văzut sute de spectacole în formula asta, dictată de pandemie. Tot ce am urmărit făcut în altă parte – teatru, operă, dans, teatru-dans – era impecabil. Nu doar decent. La noi… teribil. Știu asta de ani și ani. I-am rugat mereu și de atîtea ori pe directorii de teatre să investească în aparatură și să-și filmeze producțiile ca în secolul 21. Chiar dacă rămîn doar martori. Ideea de live streaming este încă o sperietoare mare pentru teatrul românesc. Cu acele excepții care nu fac decît să confirme regula. De aceea, m-am gîndit la un moment dat că nu îmi pare just să vezi înregistrări, să evaluezi creația așa și să mai și decizi cine sînt cei nominalizați și premiați. Înțeleg, însă, că ce este oprit, chiar și din motivele cele mai evidente ca această pandemie, se poate relua greu sau deloc. Deci, probabil că ideea de a face Gala astfel decît deloc este mai important.
Am urmărit și eu foarte multe transmisii online, înregistrări și am văzut și spectacole pe viu. Destul de multe ca să fiu mai mult decît mirată la citirea nominalizărilor. Mult mai mult. Am suferit. Nu este prima oară. Categoric nici ultima. E greu să găsesc o explicație de ce, și dau doar cîteva exemple: regizorul Radu Afrim nu apare pe lista scurtă a celor mai buni regizori, adaptarea lui după nuvela lui Radu Tudoran Orașul cu fete sărace a devenit una dintre cele mai importante montări pe care le-am văzut, cu valențe infinite, cu mari creații în toate planurile producției, nici scenograful Cosmin Florea pentru un univers visual de o modernitate absolută, impresionantă, care m-a condus spre Peepingtom, cu o interpretare a actriței Ada Lupu cum rar am văzut. Are o scenă care te lasă cu gura căscată. Așa cum m-a lăsat și Andreea Bibiri în Ea și numai ea de la Teatrul Act. Nu continui. Ce vreau să spun. Consistența unei Gale este dată de nivelul nominalizărilor și al celor premiați de aici, pe de o parte, și pe de altă parte, de spectacolul în sine. Îmi amintesc cu dragoste și cu un zîmbet tandru de galele făcute de Cornel Todea, de cele ale lui Ion Caramitru, de Jonny… dar și de Toni Grecu, Divertis, Emi Drăgoi, Marius Mihalache. Galele de la Odeon sau cele de la Sala Palatului sînt antologice. Din toate punctele de vedere. Și deloc în ultimul rînd, prin figurile din breaslă, prezente în sală, pe scenă, personalități de anvergură invitate, figuri ca Ileana Cotrubaș, Vanessa Redgrave, Gérard Depardieu, așa, foarte pe scurt, care au urcat și au anunțat cîștigătorii. Un parfum fabulos l-au avut în ultima vreme Galele ținute în teatre superbe din provincie, Iași, Timișoara, Cluj sau cea de la Alba Iulia. Gala de anul trecut, din Parcul Romanescu din Craiova cred că este una dintre cele mai „cool“ și deopotrivă empatice. În plină pandemie, ne revedeam după un timp al durerii și al lipsei de speranță că ne vom putea face meseria. Eleganța strălucitoare a fost nu numai în toalete, ci în discursuri, în atitudine, în felul de adresare, de mulțumire, de „împreună“, în tipul de spectacol al Galei foarte nou, proaspăt, viu, altfel. Pandemia a împins la restricții care au determinat inovație, creativitate multă, multă, visual, scenografic, lumini, spectacol de televiziune, altfel decît cel din sală.
Anul acesta… Nominalizări care nu cred că reprezintă crème de la crème. Nu știu cum poți să judeci, pentru acest nivel, pe online. La multe categorii, cei care au cîștigat nu sînt neapărat oamenii anului teatral 2020.
Spectacolul a mers total pe formula de anul trecut. Avînd aceeași echipă de realizatori. Ceea ce anul trecut a dat unicitate și prospețime, anul acesta nu a funcționat. În sală, cel puțin. Lipsă totală de emoție, de empatie, o raportare greșită față de artiști în favoarea bancherilor, sponsorilor, oamenilor politici cu funcții atît de trecătoare. Laudatio înregistrat și proiectat pe parcursul Galei la Premiile pentru întreaga activitate a avut o oarecare ciudățenie. Fiind în sală, și cel care face prezentarea, și cel premiat, împreună urmăresc pe plasme ce spune cel prezent, în viață, în sală. Straniu. Ca și toată povestea cu folosirea proiecțiilor prin teatrul românesc. Emoția și faptul că cineva anume face speech-ul și înmînează trofeul rămîne de privit și peste ani. Ca la Oscar, ca la Molière… am auzit comentariul că „nu depășim“ spațiul rezervat pentru transmisie. Probabil. Dar teatrul înseamnă artiști, umanitate, emoție, un altfel de tensiune decît aceea de a urmări un minutaj. Foarte, foarte puține cuvinte pe care nu le voi uita, tineri cu conținut, formulări scurte, fresh, tușante, momnetul Marcel Iureș de o rasă și de o noblețe fără egal – moment care a făcut Gala aceasta – extraordinara prezență și smerenia scenografei Geta Medinschi, primită cu căldură infinită de toți cei prezenți. Și… deloc în ultimul rînd. Și nu la coadă. Ceva care m-a paralizat. După ce m-a șocat și desfigurat sufletește.
Cel care a luat Premiul Uniter pentru cel mai bun actor al anului 2020 pentru mine a dispărut după prima strigătură, cea care îl va și face de reținut. Și singura. „Dezinvoltură“ a fi cool nu înseamnă, nicăieri, pe nicio scenă din lumea asta, golănie, limbaj pornografic, atitudine descalificantă. Din păcate, nu doar pentru el. Pentru noi toți. Cum s-a ajuns așa, în ani, aici… este o temă care ar trebui să așeze breasla nu doar pe gînduri. Pentru mine a fost un cutremur. Foarte serios. Cu urmări pe care nici nu le pot contabiliza real, încă.
Mi-am rotit ochii prin sală, de-a lungul serii Galei Uniter. Extrem de puține nume, personalități, creatori, o sărăcie îngrozitoare. Mai trăiesc oameni de valoare, de teatru, de cultură. Absența lor mă doare. Mă simt izolată. Este ca și cum cortina ar coborî și m-ar prinde între lumi.