Aveam douăzeci de ani, era toamnă și mă plimbam cu o fată prin parcul Herăstrău. Găsind o bancă liberă, m-am gândit să o mutăm de pe alee pe malul lacului, foarte aproape de apă, sub o salcie plângătoare. Am apucat banca eu de o parte și fata de cealaltă și am ridicat-o cu greu, apoi, cu eforturi mari, am dus-o în locul romantic de lângă apă. Deși momentul era banal, eu l-am trăit ca pe unul mitic. Fata – nu, se întreba mereu dacă nu cumva vom fi amendați pentru schimbarea făcută. Pentru mine, aceea era o scenă primordială, simbolică, repetată de mii de mii de ori de la începutul lumii și până la noi: un bărbat și o femeie își amenajează un adăpost.
Din tot ce a produs specia umană, nimic nu este mai frumos și mai emoționant, nimic nu creează o mai puternică iluzie de triumf al efemerității asupra morții decât cuplul bărbat-femeie. Un bărbat și o femeie! Ce rău îmi pare că, în 1966, Claude Lelouch mi-a furat acest titlu! Perechea formată în Biblie din Adam și Eva și reconstituită în realitatea istorică de miliarde de ori mi-o reprezint ca pe un grup statuar plin de grație, care ar putea deveni brand-ul planetei Pământ.
Iar în viața unui cuplu, niciun eveniment – nici chiar nașterea primului copil – nu are puterea de semnificare pe care o are construirea unei case. Sunt o fire mobilă, adaptabilă și pot locui cu plăcere și într-o mansardă, și într-un apartament dintr-un zgârie-nori, și într-o cabană, și într-un hotel, dar mai mult decât orice mi-am dorit toată viața să-mi construiesc o casă a mea pe pământul meu. Am reușit asta abia la bătrânețe.
După ce am terminat facultatea, în 1970, și, proaspăt căsătorit, am ajuns împreună cu Domnița profesori de școală generală într-o comună, Cașvana, din județul Suceava, am stat șase luni în gazdă la primarul comunei. Prima mea acțiune a fost să aduc lemne pentru foc din pădure (i-am dat pădurarului o sută de lei și el mi-a permis să strâng o căruță întreagă de crengi uscate de pe jos).
La Constanța, unde am fost angajat în 1971, la recomandarea lui Nicolae Manolescu, ca redactor la revista „Tomis“, am stat întâi – singur, fără Domnița – în gazdă, în centru, la o femeie bătrână și distinsă, care în fiecare seară îmi aducea lângă pat un lighean cu apă fierbinte, ca să mă spăl pe picioare, iar dimineața mă chema la micul dejun sunând dintr-un clopoțel.
În scurtă vreme, m-am mutat în cartierul Palas, închiriind o cameră (cu acces la bucărie) de la un colonel de armată, în retragere și soția lui, o femeie obeză și cardiacă. Colonelul, grobian, ne-a interzis, mie și Domniței, tot ce se putea interzice, inclusiv să primim prieteni în vizită. Dacă protestam, ne cerea să nu ridicăm tonul pentru ca nu cumva nevasta lui să moară de inimă.
După numai o lună, redactorul-șef al revistei, Constantin Novac, a obținut pentru mine de la autoritățile locale un apartament la etajul II, cu vedere spre mare, în cartierul Tomis Nord. Acolo am trăit câțiva ani momente fericite (fiind, de pildă, vizitat de Nichita Stănescu, Gheorghe Tomozei, Mircea Iorgulescu, Emil Brumaru).
În 1975, când am rămas fără serviciu (din cauza reducerii drastice a bugetului revistei), am făcut schimb de locuință cu un individ sordid care avea un apartament tot de două camere, dar soios, la etajul patru (și ultim) al unui bloc muncitoresc din nordul Ploieștiului. O femeie de la un bloc vecin m-a reclamat că țin noaptea lumina aprinsă (citeam și scriam) și că din cauza asta nu poate adormi.
Temporar, am locuit și în casa primitoare a soției mele, în centru, lângă catedrala în care fuseserăm cununați cu fast în 1970.
La București, ca redactor la SLAST, am primit o garsonieră pe Calea Victoriei (după ce doi ani făcusem naveta Ploiești-București), într-un bloc construit înainte de război. Partea plăcută era că unii scriitori, în drumul lor spre Uniunea Scriitorilor, se opreau pentru câteva minute la mine. Iar minutele deveneau ore.
După aproximativ doi ani m-am mutat la parterul unui bloc muncitoresc cu zece etaje din Drumul Taberei, într-un apartament de două camere plin de gândaci și de mirosuri neplăcute eternizate.
Iar de acolo în alt bloc, de data aceasta nou, de pe Calea Moșilor, într-un apartament de patru camere cumpărat de mine și Domnița în rate. În aceeași perioadă s-au mutat într-un bloc din apropiere prietenii noștri Gabriel Dimisianu și soția lui, Geta. Eu și Dimi ne amuzam presupunând că numele străzii, Calea Moșilor, se referea la noi doi (deși pe atunci eram relativ tineri).
Despre a zecea și ultima mea locuință, în care îmi voi sfârși viața, am să scriu separat.