Fâșâitul roților de bicicletă pe asfalt

Îmi răsună încă în minte, după mai bine de o jumătate de secol, fâșâitul roților de bicicletă pe asfalt. Eram adolescent, ars de soare și cu părul încâlcit, și pedalam fără griji, sub cerul înalt de vară, pe șosele mărginite de păduri sau lanuri de grâu. Eram fericit fără să știu că sunt fericit, ceea ce reprezintă probabil adevărata fericire. Tata îmi făcuse cadou o bicicletă de fabricație germană, Diamant, marcă lansată de nemți în 1895 și îmbunătățită succesiv, până la perfecțiune, în perioada următoare. Era de fapt bicicleta lui, la care renunțase cu o generozitate dusă până la sacrificiu, așa cum făcea de obicei. Părea indestructibilă. Căzusem cu ea de numeroase ori, o lovisem de garduri, o lăsasem, din greșeală, în calea unui camion, care o călcase apăsat, dar nicio piesă nu i se clintise și funcționa perfect. La un moment dat mi-a furat-o un derdebeu. Am simțit probabil ceea ce simțea un pistolar din vestul sălbatic când i se fura calul. Am umblat ore în șir la întâmplare prin Suceava, cu speranța arzătoare, dusă până la nebunie, că o să-l întâlnesc. Și l-am întâlnit. Mergea crăcănat pe bicicleta mea, chiar prin centrul orașului, atingând pavajul cu tălpile, și rânjea satisfăcut. Fără să-i spun un cuvânt, l-am doborât și i-am luat bicicleta, iar el a rupt-o la fugă și s-a făcut nevăzut.

Minunată invenție bicicleta! Să mergi pe două roți înalte și subțiri, nu pe trei sau patru, și totuși să nu cazi, nici în stânga, nici în dreapta, deși nu ești artist de circ, iată o performanță accesibilă oricui, populară, datorată acestei invenții. Secretul constă în înaintare, care îți permite să corectezi din ghidon fiecare început de cădere într-o parte sau alta. Dacă stai pe bicicletă pe loc nu poți să-ți păstrezi echilibrul.

Prin 1920, un țăran francez dintr-un sat din Alpi a… inventat bicicleta. Era încântat de descoperirea că se poate merge pe două roți. A confecționat un exemplar din lemn, atent cizelat, și s-a dus cu el la Paris, ca să obțină recunoașterea specialiștilor. Acolo, însă, surpriză, străzile erau pline de biciclete, metalice, grațioase, care făceau parte de multă vreme din peisajul cotidian. (Așa se întâmplă și cu unele invenții din literatură!)

În perioada când abia învățam să merg cu bicicleta și nu reușeam, un necunoscut de pe stradă – un bărbat în vârstă, binevoitor – m-a sfătuit să nu mă uit la pedale în timp ce merg cu bicicleta, ci mult înainte, spre locurile pe care urma să le străbat. Am făcut așa cum m-a sfătuit și din acel moment nu m-am mai împleticit deloc, am mers dezinvolt, făcând corp comun cu bicicleta. (Și această idee, să nu te uiți la pedale în timp ce mergi, este aplicabilă în creația literară!)

Am mers cu bicicleta pe șoselele asfaltate dintre Suceava și Fălticeni, Suceava și Botoșani, Suceava și Rădăuți. Dacă vedeam pe marginea drumului o autostopistă, opream și o invitam să… urce, arătându-i că e un loc liber pe cadrul dintre mine și ghidon. De obicei, eram refuzat, cu o grimasă de contrarietate, ca și cum invitația ar fi fost aberantă. O dată însă o fată, cu poșeta atârnată de umăr, a acceptat. S-a așezat cu fundul pe cadru și, inevitabil, am îmbrățișat-o, ca să pot ține ghidonul. Ce călătorie a fost! Tăceam și eu și ea și ascultam fâșâitul roților bicicletei pe asfalt. Mă bucur că n-am întrebat-o cum o cheamă. Am mers nu cu o fată, ci cu ideea de feminitate. Simt și acum atingerea pletelor ei pe obraz.

Bicicleta puteam să o demontez și să o recompun și cu ochii închiși. O cunoșteam așa cum își cunoaște un soldat arma. O curățam și o ungeam cu un ulei fin. Îi admiram în mod special spițele, subțiri și sclipitoare, ca niște raze emise de osie. Mi se părea uimitor faptul că tije delicate nu mai groase decât paiele de grâu pot susține greutatea unui om.

Apoi au trecut anii, „ca nouri lungi pe șesuri“. N-am mai mers pe bicicletă, am devenit un călător sedentar, adică un automobilist. Am început să îmbătrânesc, mi-au murit părinții, am vândut, împreună cu frații mei, apartamentul din Suceava. Bicicleta Diamant era depozitată pe un dulap, acoperită de ziare pline de praf.

Am dat-o jos și m-am uitat cu duioșie la ea. Știa multe despre mine. Dar păstra totul secret. Am luat-o sub braț și am ieșit cu ea din casă. Am ridicat-o de la pământ și am rotit o pedală. Roata din spate a început să se învârtă lent și silențios. Nu se mai oprea, parcă era un perpetuum mobile. Rulmenții funcționau încă perfect.

Am rezemat-o de primul gard întâlnit în cale și am abandonat-o. Nu m-am uitat înapoi ca să nu fiu tentat să mă întorc și s-o iau cu mine pentru totdeauna.