Scriitorul și eseistul Ioan F. Pop, este autor a zece cărți de poezie. Cele mai recente au fost publicate în 2018, 2019 și 2021: o producție literară de invidiat. Volumul din 2021 marchează un moment de vârf. Este vorba de Poemele umbrei. Perioada marcată de pandemie, în fapt, o traumă istorică, economică, socială, a influențat, nu se putea altfel, și literatura. Multe cărți au fost scrise, așa cum am mai comentat la un alt volum, în ochiul furtunii. Altele, chiar la un an distanță, sunt încă prea aproape de punctul nevralgic pentru a se constitui într-o operă în care impuritățile s-au decantat iar durerea s-a sublimat. De aici și cohorta de jurnale de pandemie, care vor servi nu doar istoriei literare ci și istoricilor și sociologilor. Din păcate, nu am depistat încă un Decameron postmodern, postpandemic, întrucât încă suntem, cu toții, pe buza prăpastiei emoționale generate de acest fenomen. De aceea este notabilă apariția unui volum care, fără a vorbi explicit despre drama cauzată de pandemie la nivel global dar și la nivel de experiență personală, un volum de poezie în care se vorbește despre experiența pandemiei fără a fi menționată… experiența pandemiei. Este o realizare dar să vedem cum a fost ea posibilă.
Sensibilitatea artistică orientală este caracterizată de folosirea sugestiei, a simbolului, a unui limbaj rafinat, a unui manierism favorizând esteticul și spiritualul. Glisări dinspre natură, lume, societate înspre intime geografii interioare, jocul dintre plin și gol, lumină și întuneric, yin și yang, dau ritm și profunzime poeziei. Chiar și aceste tehnici, cunoscute și întâlnite în lirica noastră, sunt profund interiorizate de către Ioan F. Pop, de unde și poezia sa din acest volum, individualizată într-un mod fericit: noi nu avem cuvinte din care să ne naștem/ ca dintr-o întâmplare banală, ca dintr-o mică erezie./ nu avem decât un trup străveziu, un trup de întuneric și lumină./ rămas în afara oricărei exprimări.
Influențe ale formației sale filosofice și teologice se păstrează în poeme ca prezențe pregnante. Ele sunt chiar coloana vertebrală a volumului din care iradiază meditații, lamentații, ecouri de psalmi.
Stilul foarte cerebral, abstract, conceptualizat ce caracteriza volumele anterioare s-a catifelat, maturizându-se exemplar. Livrescul s-a topit și el în țesătura poemelor. Acestea au o tăietură precisă și o cadență elegantă.
Titlul, Poemele umbrei, nu induce cu nimic în eroare. Ioan F. Pop reface, postmodern, o lume coșmarescă amintind de Saturn devorându-și fiii a lui Goya. Ceea ce cotropește lumea și ființa nu este numit ci sugerat prin termeni precum umbră, întuneric, uitare, somn, caverne, arătări. Nordul este punctul cardinal care indică întunericul. Sunt descrise, precum etapele unui experiment de laborator, etapele degradării ființei. Este urmărit procesul lent, infernal, fără scăpare, al unei disoluții programate. Poetul devine cronicarul care marchează cu acribie, „ca să se știe“, povestea unei damnări. Ea permite desfășurarea unei scale a emoțiilor „negre“: frică, teamă, spaimă, frustrare, angoasă, disperare, toate descriind un orizont al singurătății, bolii și morții: ecouri ce ne străbat ca pe un drum al damascului/ cu pași care rătăcesc prin visurile noastre răvășite./ cu strigăte ce se împlîntă ca niște țurțuri în zare./ nu mai e nimic de ținut minte, nici de repetat pe de rost.
Volumul este unitar, poemele sunt secvențe ale unui unic poem al umbrei.
Această zonă de crepuscul pare să i se potrivească structural autorului. Este un fapt remarcat și de Ștefan Borbély în textul care însoțește volumul: „Nu trebuie uitat că întreaga retorică negativă a volumului pe care cititorul îl ține în mână îi aparține unui om care a consacrat o lucrare de doctorat gândirii crepusculare a Sfântului Augustin (…).“ Involuntar, probabil, poetul pare să fi descoperit o zonă care îl avantajează și îl particularizează. Volumul este, credem, cel mai bun din cele zece de până acumale autorului.