Sclava creștină: o poveste din Califat

Multe dintre dramele războaielor recente din Orientul Mijlociu (Irak, Afganistan, Siria) au generat în literatura occidentală a ultimilor ani un gen literar. El s-a constituit în mare parte prin contribuția majoră a unor jurnaliști talentați, care fie au fost la fața locului, fie au vorbit cu martori oculari. E vorba de consemnarea unor mărturii directe, documentate ulterior ca paradigme socio-culturale și prelucrate stilistic astfel încât să rezulte narațiuni-document, povești non-ficționale. Dramele femeilor care trăiesc sub opresiunea islamului radical se numără printre acestea, iar depozițiile lor, trecute prin subiectivitatea unor jurnaliști consacrați, s-au transformat în veritabile „romane-caz“. Lucrurile s-au întâmplat cam așa: scăpate la limită din cele mai odioase ordalii (se știe cam cât valorează femeile în islamismul care aplică sharia), prin organizații specializate în salvarea și recuperarea lor, fetele au intrat în contact cu jurnaliști europeni care le-au preluat poveștile și le-au transformat în literatură. Relatarea la persoana I (uneori cu schimbarea numelor reale) a sporit autenticitatea reconstituirilor, a bricolat raporturile autor-narator-personaj și a facilitat posibilitatea introspecțiilor. Cu adevărul celor relatate garantat din start, textul a câștigat estetic prin intensitatea dramei și prin exoticul unei lumi complet necunoscute cititorilor occidentali, obișnuiți cu asemenea orori doar în ficțiune.

Târfa Califatului e un asemenea „roman”, pe cât de bine scris, pe-atât de zguduitor. Cei doi autori, o jurnalistă franceză specializată pe Orientul Mijlociu (Sara Daniel) și un profesor de filosofie a dreptului la universități catolice din același Hexagon (Benoît Kanabus), au prezentat drama Mariei, o tânără creștină irakiană de 35 de ani, răpită în 2014 de soldații Statului Islamic și folosită ca sclavă sexuală timp de doi ani. Frumusețea, statutul social, confesiunea minoritară și calitatea ei intelectuală (blondă, necăsătorită, catolică, profesoară de engleză) n-au făcut decât să amplifice cumplitele suferințe ale femeii, care, odată eliberată (în urma insurecției americane în zonă), a acceptat să-și povestească drama și să călătorească alături de însoțitorii ei prin locurile unde a pătimit. Lucrul n-a fost ușor, căci traumele îi erau încă vii, iar trecutul ei „pângărit“, chiar dacă nu s-a născut din vina ei, a stigmatizat-o definitiv inclusiv în sânul propriei familii.

Cartea celor doi autori dezvoltă, desigur, o consistentă latură documentară. Asumată la persoana I a unuia dintre ei (nu ni se spune care), relatarea recreează fundalul războaielor de dinainte și de după epoca Saddam Hussein, pentru a înțelege mai bine succesiunea tragediilor care au marcat zona în ultimii ani: dictatură, atentate, decapitări, masacre în masă, distrugeri, violențe interetnice și inter-religioase. Ca și fetele din comunitatea yazidi, creștinele răpite de ISIS la proclamarea Califatului au avut o soartă cruntă. Târâte prin casele liderilor militari și religioși („legile” le permit membrilor ISIS să dețină, să cumpere, să vândă și să dispună după voie de prizonierele de sex feminin, de la fetițe pubere la tinere mature), când n-au ales să se sinucidă, aceste femei au avut nevoie de strategii personale de supraviețuire, pentru a putea suporta brutalitatea sexuală a bărbaților cărora le-au aparținut, la un moment dat: „Abu Idriss vine în fiecare după-amiază. Nu zăbovește niciodată: o înșfacă, o apucă de păr și-i izbește capul de fiecare dată când se mișcă în ea. Când a terminat, rămâne ghemuit, în spatele ei, gâfâind. Maria vede o mână de păr lipită de cadrul patului. Este aproape ușurată când poate să stea cu fața în sus, pasivă, și să viseze că lasă în urmă femeia violată, așa cum o fantomă ar observa corpul din care tocmai a ieșit. În timp ce el geme între picioarele ei, ea își ia zborul pe fereastră, trece peste al-Safar și al-Nuri și se așază pe clopotnița biserici Notre-Dame-de-l´Heure, de unde simte venind dinspre orașul vechi aromă de chimen și de cardamon“. Dincolo de povestea crudă a Mariei, dincolo de comentarii politice și de salutare pasaje lirice care transfigurează scenele terifiante, există pagini de reflecții teologice asupra legitmității unui Dumnezeu care a îngăduit asemenea orori în istorie, fie el creștin ori ba.

Testimonial frisonant și eseu puternic amprentat biografic, relatarea prilejuită de una dintre sclavele creștine ale barbarilor musulmani ne demonstrează încă o dată, dacă mai era nevoie, că secolul XXI nu e peste tot, în lume, unul al păcii și al umanității depline. Nu, omul contemporan nu e deloc înțelepțit de experiența miilor de ani care îl precedă.