Vioara Bara – bad girl, bad painting

Expoziția fanion a recentului sezon expozițional (aprilie-septembrie 2021) de la Muzeul Național de Artă Contemporană este cea a artistei orădence Vioara Bara, susținută într-o consistentă viziune curatorială de Antigona Silvia Rogozea. Împrumutând titlul unui cunoscut roman a lui Márquez, Despre dragoste și alți demoni, artista își conturează aria de cercetare tematică în zona clarobscură a unor traume de factură psihologică prin care deși trecem adesea, ne este frică să le recunoaștem. De ani buni, am dezvoltat o formă curioasă de atracție/respingere față de imaginile sale. Este un magnetism pe care l-am resimțit cu aceeași intensitate și acum, când am avut privilegiul să-i văd expoziția desfășurată în spațiul generos de la parterul muzeului. Aceeași reacție foarte personală, ca și imaginile ei de altfel, m-a teleportat într-o lume care, deși nu îmi place, exercită o forță de atracție căreia greu poți să i te opui. În pofida prejudecății că un îndelungat exercițiu vizual presupune o formă de ecranare profesională la nivelul trăirilor, atitudinea privitorului este aceea de abluțiune totală într-un spațiu care te absoarbe. Capturarea receptorului este o poziție de forță în care artista sau, mai corect, universul creat de ea impune regulile, inducând limitele spirituale/psihologice în care ai posibilitatea să te miști. Este o lume de o cruzime programată, populată cu personaje și scene violente care te copleșesc, fără a-ți lăsa șansa unui recul. Ai sentimentul că participi, aproape involuntar, la o imersie temporală în stare de hipnoză, unde amintiri pe care le credeai șterse, revin cu o prospețime incomodă și îți neliniștesc spiritul tău contemporan, deschis mai curând atitudinilor comode, hedoniste.

Fără să fie tentată de experiment, în accepțiunea lui recentă, Vioara Bara se rezumă la a face doar pictură, în care descarcă un fond intim grav, neliniștit, într-o formă aproape exhibată. Pictura sa nu este o bucurie ci o necesitate, după cum singură recunoaște într-un interviu recent, unde mărturisea mobilul ascuns al creației sale: „Pictez ceea ce simt, ceea ce văd, felul cum mă raportez la valorile umane, morale sau sociale din sistemul în care trăiesc. Toate frustrările, fricile, angoasele, disperările, toate visele neîmplinite sau împlinite, le vomit pur și simplu pe pânză cu o plăcere de-a dreptul masochistă. Pentru că nu pot să țip în stradă că trăim într-o lume strâmbă și alterată de clișee, de falsă democrație, de sărăcie spirituală, de mizerie umană, îmi pun urletul meu mut pe pânză, ca o eliberare sau ca o gură de aer ca să nu mă sufoc. Pentru că mă dor lucrurile din jur, aș dori să pot transgresa dincolo de formă, ca să nu mă simt suspendată între două lumi: între cer și pământ, între iad și rai, între frumos și urât. Dar poate că frumusețea o găsim tocmai în imperfecțiunea lucrurilor, în dualitatea și echilibrul lor: între iubire și ură nu este decât un pas, nu?“ Am putea să-i citim confesiunea și într-o cheie narcisistă, ca pe o excesivă aplecare spre sine care-i absoarbe energia, obturând toate celelalte căi de reflectare atât către interior cât și către lume. De aici, probabil, și întreaga încărcătură dramatică ce generează privitorului sentimentul intens de a se afla în fața unei „pătimiri“ ce nu poate lua sfârșit.

Caligrafia voit stângace a liniei, acura tețea vie, percutantă, a materiei colorate sunt de natură să potențeze impactul produs de aceste imagini asupra receptorului. Așa cum jo curile copiilor se umbresc de o aspră presimțire a unei vârste mai puțin senine, inocența disimulată din lucrările sale trădează intensitatea unor trăiri la limita, întotdeauna indecisă, dintre vis și realitate.

Exploziile cromatice, revărsările materiei picturale sunt amplu exploatate pentru virtu țile intrinseci ale pastei colorate care acoperă suprafața, generând împreună cu desenul compoziții dinamice de o percutantă expresivitate. În textura acestui fluid vital privitorul, aflat deja în stază, identifică povești cu subiecte traumatizante, cu care artista a reușit să se impună încă de la debutul ei optzecist, odată cu seria Țipătul femeii pasăre. Aceleași calități imaginative și cromatice le regăsim și în ciclurile sale ulterioare: O iguană mănâncă o altă iguană, Mireasa își poartă giulgiul, Un abis între bestie și supraom, Poarta spre cerul dinlăuntrul meu care îi consolidează parcursul de aproape patru decenii, impunând-o în peisajul artistic românesc. Deși, în aparență păstrează de-a lungul acestui drum multe dintre reperele inițiale: paleta cromatică cu dominante de albastru, verde, roșu și siene, pasiunea pentru grafismul introdus în compoziție, a zgârieturilor în pastă menite să dinamizeze atmosfera, ea reușește să evite cu o dezinvoltură nemimată acea capcană căreia îi cad pradă mulți dintre colegii ei, stereotipia. Lucrările ei construite pe gesturi ample, fidele retoricii expresioniste, au prospețime indiferent de perioada când au fost create, ele inducând percepția unui flux continuu și atotcuprinzător. Arta sa comunică viață, adică povești despre o lume hâdă, despre personaje care aparent descind dintr-o iconografie suprarealistă, în sensul unei alte realități și totuși atât de ușor recognoscibilă nouă.

Imaginile Vioarei Bara nu ilustrează doctrine ideologice sau probleme etice deși, După 30 de ani – un abis între bestie și supraom, trebuie citită în acest registru, de protest social. Așa cum afirma și în fragmentul de interviu citat, ea pictează fragmente din propria-i existență, un jurnal interior ca formă terapeutică de salubrizare a sa și totodată a lumii (Întunericul zilei și lumina nopții, Poartă spre cerul dinlăuntrul meu). Fiecare nouă imagine creată îi dă curajul să continue și în ziua următoare ca o extensie a mântuirii. Forța lor stă în precizia reconstituirii, existând probabil undeva o limită fragilă între acribia documentară și transpunerea în imagine, limită pe care artista o sesizează cu acuitate și o cultivă plastic în chipul cel mai bun. Reprezentările sale crude și neliniștitoare, prin denumirile atent alese, trădează intelectualul bine ascuns. Este ceea ce mă determină să consider că pictura sa, departe de a fi doar o simplă formă de defulare spontană, necesită o citire pe mai multe paliere, dintre care cel psihologic este cel mai bine evidențiat, reverberând adesea în zona filozofiei nietzscheniene… O coborâre în universul artistei devine o probă de supraviețuire aproape șamanică, a cărei transcendere îți dă măsura originalității sale dar și a propriei tale existențe, înstrăinându-te, măcar temporar, de magma călduță în care, din tot felul de calcule sterpe, ești tentat să-ți petreci existența. Spirit tectonic, înrudit cu toți marii neliniștiți ai secolului trecut, Vioara Bara emană întreaga forță cu care a fost înzestrată, iar expoziția retrospectivă de la M.N.A.C. se prezintă ca o explorare semnificativă a creației sale. Bad girl, bad painting!