Rosto. Un manifest on sfoară

Spectacolul despre care scriu este un Manifest. Despre educație, despre artă. Despre cum ar fi, dacă ar fi și despre cam cum se face, de nu este. În orice caz, pentru mine a fost prima reîntîlnire cu teatrul după toată istoria pandemică. Și una fericită, valoroasă, substanțială, tușantă. Am văzut de trei ori Rosto după I.L.Caragiale de la Teatrul Act, pus în scenă după un scenariu propriu, în regia și scenografia lui Alexandru Dabija. Prima reprezentație, cu restricțiile majore impuse, cîteva persoane. Totuși, eram împreună după atîta vreme. Emoțiile zvîcneau, povestind ele despre tot ce nu se putea spune. Repetițiile s-au făcut în pandemie, cu măști și testările periodice. Apoi, Rosto a deschis Festivalul „Ștefan Iordache“ de la Caracal, cu o sală plină. Am fost impresionată de reacția publicului. Milimetrică, exactă, așa cum este construit acest spectacol. Subtilitatea montării a fost decodată perfect. A fost o seară mare, cum nu prinzi mereu. Și pe scenă, și în sală. Totul era așezat, ritmul și măsura precis respectate. L-am revăzut la București. Și iarăși, foarte bună. Marcel Iureș, Dan Rădulescu, Ionuț Toader, trei actori din generații diferite, din școli diferite, armonizați perfect. Am văzut, dincolo de tot, relația între Maestru și discipolii lui. Un lucru rar. Tot mai rar, aproape pe ducă. Generozitatea lui Marcel Iureș este primită și asumată. Rigoarea, starea, transa. Pe urmă, felul în care lucrează Alexandru Dabija cu actorii este cunoscut și recunoscut. Seducția lui este aceea a unui vrăjitor. Regizorul este adorat tocmai pentru preocuparea lui atentă, pentru construcția pe cuvînt, pe gînd, pe lumile care se nasc în text și care îl fascinează pe el, pe detaliul ca o acută, pe cum arată „actorul“ din el un gest, un tic, o „mască“. Creativitatea acestui regizor se mulează pe deschiderea actorului, pe prospețimea lui, pe ludic, haz, inteligență, pe tehnici ale rostirii. Pe ce ar fi normal între un actor și un regizor. Cu Marcel Iureș a parcurs un drum al aventurii în jurul performanței. De la „Creatorul de teatru“ – un spectacol pentru istoria teatrului – la „O scrisoare pierdută“, la „Capra“, „Absolut!“, „Moș Nichifor“. „N-ai tu treabă“, „Păi, despre ce vorbim noi aici, domnule“. Thomas Bernhardt, Creangă, Marin Preda, Caragiale. La Teatrul Act s-a experimentat, și a devenit apoi un stil, jocul lîngă spectatori, foarte, foarte aproape de ei. Așa cum a început acest drum Valeria Seciu la Teatrul „Levant“. Extrem de dur pentru actori. Un fel de aruncat în aer fără parașută. Toți regizorii și toate trupele care au trecut pe aici în toți anii aceștia, de la deschiderea făcută de Mihai Măniuțiu cu „Cetatea soarelui“ (cine poate uita instalația sculptorului Aurel Vlad și rolul lui Iureș?) pînă astăzi au susținut un tip de școală de teatru făcută la fața locului. O școală care s-a dus mai departe, în alte și alte spectacole, pe alte scene, în filme românești. Aș spune, de aceea, care și-a impus valorea în arta teatrală și cinematografică a ultimilor douzeci și cinci de ani.

Acest Rosto este o bijuterie de colecție. Un Manifest al lui Alexandru Dabija despre educație, o analiză a lipsei de sistem, a erorilor, favoritismelor, imbecilităților, a devierilor de toate felurile, a disfuncțiilor și aberațiilor care bîntuie biata noastră societate. Încă. Maladii de necorectat. Mai grav, de nevindecat. Scenariul lui urmărește cu o precizie maximă ceea ce ar defini norma unui tip de învățămînt și abaterea de la ea. Ceea ce este profund sau, dimpotrivă, prăfuit, greoi. Ceea ce este fundamental sau derizoriu. Ceea ce devine cruce pentru un dascăl și batjocură în viața celor superficiali, învîrtiți. Toată încîlceala de pile, de intervenții, de ocolire a drumului normal și drept te face să rîzi. Ocolirea îndatoririlor. De orice fel. De profesor, de elev, de părinte, de amic, de iubit, de primar, de slujbaș. Dar… Plecînd din sală, tensiunea care există în tot, bine depozitată, merge cu mine. Mă sufoc de faptul că s-a cam ales praful. De tot. De tot ce părea că îl vom depăși pe Caragiale. El rămîne contemporanul nostru. Rosto este un spectacol-radiografie și de asta. Scheletul societății arată aceleași semne de boală. Pentru această demonstrație a haosului, a vid-ului de putere sau dimpotrivă, a existenței și a folosirii ei cu asupra de măsură, a neputințelor bietului om încovoiat sub vremi, Alexandru Dabija alege din „Momente și schițe“, din volume, „Un pedagog de școală nouă“ – toate cele patru părți, „Conferință“, „O inspecțiune“, „Ajunul examenelor“, „Examenul anual“ – publicat în „Moftul român“, 1893, „Urgent“ – „Universul“, 1899, „Lanțul slăbiciunilor“ – „Moftul român“, 1901, iar din periodice, „Despre cometă. Prelegere populară“ – „Universul“, 1899. Toate personajele sînt jucate de cei trei actori, impecabil, în scenariul inteligent și provocator pe care l-a scris Alexandru Dabija. Pedagogul, elevi, mame, șirul de femei și confuzia intervenției lor, primarul, revizorul, secretarul, tot. Într-un ritm teribil se trece de la un registru, la altul, de la un personaj, la altul, la mici travestiuri, la schimbări de situație, de spațiu, de ton, de tip de umor, de satiră, de cinism, de elemente de costum, accesorii, voci, timbre, tristețe, revoltă, resemnare, ironie, neputință, filosofie. Tot harul și inteligența cu care Marcel Iureș își asamblează tiradele gonflate ale lui Marius Chicoș Rostogan sau tristețile revizorului, reacția la agresiuni și pile, penibilul dascălului care protejează loaza cuiva, standardele unui profesor ce pare desuet și căzut din lună mă impresionează. Mă emoționează. Mă lasă pe gînduri. Sînt mii de tonuri și de expresii care circulă în interpretarea lui Marcel Iureș. Ca un fluid fermecat. Relația cu auditoriul, cu el însuși, cu ce este vetust, bombastic, găunos, dramatic, ridicol, cu ce este valoros și valabil. În sandalele ridicole, cu ciorapi caraghioși, cu cîte o bască și un palton, personajele lui Marcel Iureș se schimbă la vedere și pun în valoare, în mișcare continuă, arta unui actor mare. Care n-a ostenit să se caute, să fie liber, proaspăt, să lase ideile regizorului să circule prin el, să-l frămînte, să caute sensul profund al cuvintelor, al frazelor lungi, alambicate sau al acelora scurte, tăioase, reci. Asamblează și dezasamblează tipologii. Ca și cei doi actori tineri, Dan Rădulescu și Ionuț Toader. Cu un tip de energie fabuloasă care alimentează tot spectacolul. Cu enormă precizie, cu măsură în umor, în ironie, cu o deschidere imensă față de analiza lui Dabija pe tema aleasă ca studiu din Caragiale, față de ceea ce le-a cerut și le-a dat regizorul. Totul este extrem de intens, de substanțial și de subtil, se joacă cu corpurile, cu elemente din decor, știu să ridice poanta, să joace gag-ul, știu exact unde sînt, ce spun, cum rostesc, cum umblă, împreună cu maestrul lor, fără, în mațele unei societăți putrede, plină de bube, sfori și mucegaiuri. În cel mai pur manifest despre teatrul „sărac“, cu adevărat minimalist, cu adevărat incitant în discurs și cu adevărat inimaginabil de excitant pentru un actor. Teatrul mare se face parcă din nimic. „Nimic“-ul din lumea unui mare artist ca Dabija, ca Iureș. Din cuvîntul lui Caragiale, din inventivitatea enormă a regizorului și a actorilor, într-un spațiu definit și decupat de sfori, de obiecte care apar manevrînd aceste sfori, care ne mută dintr-o situație, în alta, care fac detaliile din text vizibile – ceas, telefon, microfon, țoiuri, cutii pentru pachetul de mîncare. Într-o lume a sforarilor, sforile lui Dabija trag clopotele abisului în care băltim de mult. Tare de mult. Perspectiva lui Dabija asupra lui Caragiale este una aș spune expozitivă. El călătorește împreună cu autorul. Printre sfori și atitudini. Fără trecut. Într-un prezent acut. Meditativ. Epurat de barierele limbii de atunci. Între rîs și plîns. Apăsător. Fără să judece. Gustul amar al unor metehne se plimbă pe cerul gurii. Vag îndulcit de un umor unde Alexandru Dabija îl înțelege pe Caragiale. Rosto este ca o privire sub lupă a unui soi de oameni care nu-și schimbă nici părul, nici năravul. Care se îndepărtează de esențe. Care rătăcesc printr-un fel de provincialism genetic. În schemele lui Caragiale de instrospecție, Alexandru Dabija își conduce actorii cu inteligență, cu tandrețe, făcînd un spectacol savuros, în alb și negru, în secvențe scurte, ca dintr-un film despre ieri și azi în care timpul șterge granițele de limbă, de costum, de modă.

Oare vine sfîrșitul lumii? Îl aduce pandemia asta? Cometa? Învățămîntul on line/on sfoară? Ne este frică?

Dacă ne așezăm pe spate, lîngă Marius Chicoș Rostogan și elevii lui, punem capul pe niște pachete cu cărți și privim cerul, filosofia e gata. Cerul înstelat se vede larg și misterios deasupra noastră în acest spectacol. Legea morală…

Nu larmă, rîtanilor inconștii! Nu rîdeți ca ruralii cari n-aveți decît inștincturi chelurice și nu simțiți penetrățiune la contâmplățiunea naturii care (cu multă evlavațiune) după cum lucră este, mă rog, pântru șpectatoriul cu perșpicatitache, un șpectacol plin de admirațiune și venerățiune!…“