Reginele lui Shakespeare. Aparență și esență

Cea mai mare bogăție a operei dramatice a lui Shakespeare o reprezintă personajele. Deasupra ingeniozității compoziției dramatice, măiestriei versurilor, complexității acțiunii, stau eroii, cu caracterele lor. Acestea sînt descrise, cum este regula de aur a teatrului, doar prin replici ale lor și ale altor personaje. Complexitatea personajelor lui Shakespeare constă în echilibrul dintre aparența și esența lor, de regulă contrazicătoare. Fiecare personaj este o construcție 3D, cu volume, lumini și umbre. Cum sînt în realitate aceste personaje, cititorul și spectatorul nu pot să decidă ușor, calitățile și defectele fiind adesea în echilibru. Iar autorul contribuie și el la ambiguitate. Richard al III-lea se descrie pe sine ca un negativ, așa îl văd mulți alții, în frunte cu propria-i mamă. Nu toți însă, spre ghinionul celor care îi cad victime: Regina Anne, frate-său, George, ca și Hastings sau Buckingham. Totuși, din acțiune aflăm că e un luptător viteaz – ultimul rege al Angliei mort în luptă – un mare seducător, capabil s-o farmece pe văduva victimei sale cînd își duce la groapă socrul, tot de el ucis. Că e un ins de o mare abilitate și inteligență, doar scopul în care le utilizează e rău. În schimb Henric al VI-lea e blajin, detestă puterea politică precum și disputa verbală sau cu armele, se vrea un pașnic păstor. Pare bun, însă doar pare! Spre nefericirea lui și a țării, este un rege prost, perdant, un loser de profesie, cedînd autoritatea nevestei lui, Margareta de Anjou, crude și de neam prost. În economia războiului celor două roze, Richard și Henric sînt la fel de negativi pentru poporul pe care și-l împart și pentru familiile lor cu roze pe blazon.

Prin Margareta de Anjou, ajungem la reginele lui Shakespeare despre care cu greu poate spune cineva că sînt personaje negative sau pozitive. Aparențele lor se contrazic cu esențele. Bunătatea e tare înșelătoare ca și maleficiul lor!

Margareta de Anjou este, în aparență, o fiară: Lupoaica Franței, dar mai rea ca lupii, zice Richard, duce de York, din piesa eponimă, pe care-l străpunge cu mînuța ei, deși „se ocupase“ și Clifford de asta. E și de extracție joasă, taică-su, al cărui castel se mai vede azi la Napoli, era sărac, blocat în datorii. Iar ea – otravă rea cît dinții de năpîrcă – își nenorocește soțul și fiul. Pe cît de crudă e cu soțul ei (deși nevolnic, e totuși rege și a scos-o din anonimat) pe-atît este de iubitoare față de fiul pe care, pierzîndu-l, înnebunește. Nebunia ei e una vizionară: ea îi blesteamă și le prezice un sfîrșit groaznic celor din jurul lui Richard al treilea și lui însuși. Ca o Casandră, nu e crezută. Richard e sîcîit de ea, dar nu speriat: Nebuno, vrăjitoare rablagită,/ Ce puii mei te bagi să-mi strici vederea? Dar Margareta e foarte precisă în numirea răului care zace în fiecare dintre cei din jur, pe care Hastings, spre ghinionul lui, nu-l vede cînd o numește mincinoasă: Strigoaie mincinoasă, tu termină/ Cu-afurisenia ta necugetată. Tipul nebunului vizionar și lucid între cei aparent zdraveni, dar care judecă greșit e recurent la personajele lui Shakespeare.

Altă regină cu aparențe înșelătoare este Anne de Neville, fiica lui Richard Neville conte de Warwick (1428-1471), supranumit „făcătorul de regi“. Un personaj central în Războiul Celor Două Roze, ca urmare și în trilogia Henric al VI-lea, Warwick a oscilat între clanurile York și Lancaster, find ucis în bătălia de la Barnet. El nu a făcut numai regi, ci și o prințesă și o regină. Fiica sa mai mare, Isabela a fost măritată avantajos cu Clarence, din familia York. Cea mică, Anne, a fost soția lui Eduard, prințul moștenitor, fiul lui Henric al VI-lea, și ulterior s-a măritat cu Richard de Gloucester, viitorul Richard al III-lea. Warwick, abil, și-a plasat cîte o fată în fiecare clan. Nu bănuia că Anne nu va ajunge regină ca lancasteriană, ci ca soție de York.

Anne pare un personaj tragic: văduvă tînără, cu soțul mort la nici 18 ani în bătălia de la Tewkesbury (4 mai 1471) pe cînd ea însăși avea doar 15 ani. Ducîndu-și socrul la locul de veci, el sîngerează la apropierea lui Richard de Gloucester. Conform unei superstiții, rănile unui cadavru sîngerează în prezența ucigașului.

Pentru dramatism, Shakespeare plasează scena memorabilă a pețitului (R. III, act I, scena 2) lîngă sicriul regelui Henric în preajma morții lui Clarence (18 februarie 1478) și înainte de a lui Eduard al IV-lea (9 aprilie 1483). De fapt, Richard și Anne erau căsătoriți din 12 iulie 1472 avînd atunci 20 și respectiv 16 ani. Cu simțul său dramatic magistral, Shakespare, adună credibil trei evenimente depărtate în timp într-un mozaic unic. El crează și scena trecerii Annei de la ură la acceptare, neatestată istoric. Regele murind în 21 mai 1471, mutarea trupului său de la Saint-Paul, unde au avut loc ceremoniile funerare, la Chertsey (Jos, puneți jos acest măreț tărhat), nu se putea face, mai ales în sicriu deschis, decît curînd după moarte. Se desprinde clară ideea că scena 2 din Richard al III-lea nu este plasată cronologic, ci este un „flash-back“.

Cu toate acestea, fie și (sau mai ales…) la 16 ani, Anne se comportă scandalos! La început îl blesteamă pe Richard să aibă parte de o nevastă nefericită, fără a-și închipui că blestemul se va lega de ea însăși : Nevastă de va fi să ia, să-i fie/ Ca mine: doborîtă de năpastă. Dar cedează repede, după un joc de tipul „mai nu vrea – mai se lasă“. De la insulte groaznice (Rușine, snop scîrbos de beteșuguri,/ Prezența ta ăst sînge îl stîrnește/ Din vine altfel reci, secătuite) ajunge repede să creadă remușcările ipocrite: Din inimă primesc, mă bucur mult/ Să văd că îți regreți ticăloșia. E oare naivă, să nu zic proastă, sau i se potrivește alt cuvînt?

Richard însuși e mirat și înveselit de situație: Cînd o femeie fost-a cucerită/ În felul ăsta? O s-o am, dar vreau/ Să n-o păstrez prea mult. Auzi poveste! Măcar Anne va muri ca regină, la 28 de ani, în martie 1485, înainte de bătălia de la Bosworth, fatală soțului ei (22 august 1485).

Dar, cu apariție episodică în piesa Richard al III-lea, cea mai mare cutră, ca să spunem drept, dintre reginele acestei piese, pare a fi Elisabeth Wodville, care apare și în piesa anterioară, Richard Duce de York (cunoscută ca Henric al VI-lea, partea a treia). În acea piesă, Elisabeta apare umilă să ceară restituirea unor drepturi regelui Eduard al IV-lea. De fapt e plină de tupeu: soțul ei, John Gray, murise în bătălia de la St. Albans (1461) luptînd împotriva lui Eduard și a Casei York. Se-alege nu numai cu domeniile soțului, dar îi sucește mințile lui Eduard cel afemeiat, scoțîndu-l din sărite încă de atunci pe Richard, ce-l înjură la obiect pe fratele său: Seca-i-ar frenția măduva din oase! Căsătoria ei cu Eduard (1464) aduce la curte rudele ei nedemne de onoruri: Vînează pitulicea pe crăcana/ Pe care vulturi n-au curaj să urce, zice Richard. Elisabeta se preface blîndă și nevinovată în timp ce îl stîrnește pe Eduard împotriva fraților lui, chiar cînd acesta e pe moarte. Și Richard e ironic la adresa lui Eduard: A dus un fel de viață/ Ce ni l-a obosit peste măsură. Elisabeta e amenințătoare cu Richard: Lord Gloucester, mult ți-am mai răbdat: stupide/ Acuze și insultele amare./ Jur cerului că regele va ști/ Jignirile rostite deseori.

Elisabeta va avea parte de mari nenorociri: regalul soț îi moare. Richard îi ucide frații, dar și doi dintre copii, pe Eduard (rege neîncoronat) și Richard cunoscuți ca „prinții din Turn“. Ea jelește și pretinde răzbunare. Însă rapacitatea și lipsa ei de scrupule apar mărețe în actul III, scena 4. Cînd Richard al III-lea, de curînd văduv, comite enormitatea s-o ceară de soție pe fiica Elisabetei, ce-i era nepoată – Elisabeta de York, pe atunci în vîrstă de 19 ani -văduva lui Eduard IV îl copleșește cu blesteme și ironii: Să-i povestești din faptele-ți mărețe./ Spune-i că l-ai ucis pe unchiul ei,/ Pe Clarence, și pe unchiul Rivers, iar/ Ca să îi faci plăcere povestește-i/ Cum i-ai sedus mătușa, fosta-ți soață! Dar, după ce Richard insistă puțin să-i facă fiica regină, practic prin incest… biata văduvă cedează! Ba se și lasă pupată de asasinul fiilor ei: Atunci mă duc. Și în curînd să-mi scrii. / RICHARD: Dă-i un sărut de dragoste. (o sărută) Adio… Ce poți să mai spui decît: Orvoar, țațo!

Horia Gârbea