Alina Gherasim: „Insomniile unui medic de gardă”

Încăperea e luminată slab. Medicul stă la birou și își plimbă degetele pe ecranul telefonului. Din când în când un zâmbet îi luminează fața. Soția plecase, nu fusese fericită lângă el, au avut și o discuție încordată, ultimele picături de vlagă împreună se adunaseră într-o ceartă. Noaptea e liniștită, din curtea spitalului se mai aud zgomote înfundate. Un mieunat, apoi se aud pași grăbiți.

*

Ninge. În camera de gardă e răcoare. Mă cheamă Nicolae.

Și acasă e destul de rece, problema cu căldura în apartament nu s-a rezolvat, nu-mi pasă prea tare, e o locuință temporară. La spital e program de spital. Acasă e program de casă, mai ales de când a plecat ea.

Mă presează gândurile ca niște nori de vată îndesați în urechi. Dinții mi se strepezesc. A mai venit o poză azi pe la șapte seara.

O femeie care are ceva al ei, nu știu nici eu cum să reacționez, oare ce vrea de la mine? Poate că nu are ce face și-mi trimite poze ca să nu se plictisească. Nu e frumoasă așa cum sunt vedetele de cinema sau marile modele, din anumite unghiuri arată însă foarte bine. Mă tulbură. Aș vrea să se oprească la un moment dat. De fapt o s-o rog să se oprească chiar acum. Sau mai bine după următoarea poză. S-ar putea să fie o fotografie nereușită și atunci o să am un pretex s-o rog să înceteze. Mi-a trimis opt până acum. Niciuna nud. Nici nu aștept așa ceva. Mi-a scris că e plecată într-o delegație dar eu cred că minte. Pe internet te poți ascunde ușor. Totuși nu mi s-a părut genul de mincinoasă sau de fățarnică.

Am cunoscut-o când a venit la spital cu o problemă de sănătate, eram de gardă. Apoi ne-am întâlnit din întâmplare lângă cafeneaua X de vizavi de spital și am băut o cafea nevinovată. Eu eram deja pe cale să rămân singur. De fapt eram singur de mai multă vreme, dar societatea nu îiconsideră așa pe oamenii căsătoriți, ești singur doar când ai o hârtie oficială din care să reiasă că ești divorțat sau văduv.

Era în octombrie într-o zi cu soare blând. Am profitat de ocazie și am o invitat-o să bem o cafea la o masă mică, rotundă, stilul franțuzesc de bistrou. M-a mirat un pic că ea a acceptat imediat, și-a aranjat și fusta, apoi coafura. A cerut un cappuccino rotunjindu-și și mai multe buzele cărnoase. Nasul mic, breton, părul scurt. Exact cum nu îmi place mie. Mai e și blondă. Nu e genul meu. Nu am vorbit prea multe, eram grăbit să ajung la spital iar ea era cu ochii pe ceas mai mereu, tic sau nepolitețe. Și-a pozat cafeaua, a aranjat și un șervețel roșu ca să arate bine fotografia. Am schimbat numerele de telefon, ea a plecat prima, se grăbea, nici nu a întors capul. În ziua aia am avut la spital numai cazuri dificile. Pe seară, ajuns acasă, frânt de oboseală m-am trântit pe canapea cu telefonul în mână să mai verific ce bancuri porcoase au mai trimis amicii mei pe grupurile noastre de băieți. Mi se închideau ochii. În clipa aia a venit pe whatsapp un mesaj de la ea. O fotografie. Ea într-un oraș de munte, undeva în altă țară, un selfie din care zâmbea nonșalant, făcea o mutriță simpatică. Am închis telefonul și l-am lăsat pe noptieră. Am adormit cu greu.

În seara următoare a mai venit o poză de la ea. Parcă femeia asta ar fugi la capătul lumii cu o geantă în care a pus ceva ce-mi aparține, dar nu știu ce. Nu vreau să afle prea multe despre mine. Am s-o rog să înceteze să-mi mai trimită poze cu ea. E o invadare a intimității mele și așa agresată. Mă simt băgat în corzi, nu-i datorez nimic. Sunt chiar furios. Am făcut un duș și m-am trântit în pat.

*

Ninge. În camera mea e răcoare. Mă cheamă Ana.

La cafenea părea mai simpatic, probabil că s-a folosit de clipele alea ca să se încarce ca o baterie, mai bine zis s-a folosit de mine, de tinerețea mea ca să fie apt să ducă o zi grea la spital. Sorbea lent din cafea, trăgea de timp. Sunt mândră când pot să alin tristețile unui bărbat. Deși nu mi-a cerut nimeni și nici nu mi-a confirmat niciunul până acum vreo reușită.

Am venit la sora mea în provincie ca să-mi limpezesc gândurile așa cum unii își iau un an sabatic. Am fost de mică învățată că cineva vrea să mă păgubească, să fiu atentă ca fată, apoi ca femeie, să nu mă las păcălită, dusă de nas, sau mai rău, folosită. Bunica credea în ce spunea, se apărase biata de ea cum putuse mai bine de hachițele și metehnele soțului. Lecția ei era simplă. Bărbații vor să te folosească. Mama nu a vrut să discute cu mine despre subiectul ăsta, o enervam.

Coincide și cu perioada de restricții și măsuri anti-pandemie, chiar că am noroc. Pauză în pauză. Și sora mea e singură. Medicii sunt pe baricade. Nicolae e un nume frumos, în zilele noastre rar se mai botează copiii așa. Parcă locuiește într-o cușcă, așa mi-a lăsat impresia când l-am cunoscut, prima oară la spital, a doua și ultima oară la cafenea. Vorbește tare, repede, se vede că nu are timp. E un tip mișto, arată bine, între două vârste, cu părul cam lung pentru gustul meu, ca un actor francez sau ca Hugh Grant în tinerețe. Mâini cu degete lungi antrenate. Nu știu exact ce mi-a venit să-i trimit prima poză, eram acasă seara îmi pregăteam valiza să plec la gară, i-am trimis o fotografiela întâmplare, cu mine în Austria. Am vrut s-o șterg imediat, apoi m-am răzgândit.

Dacă o să comunicăm de-acum încolo doar online? M-am gândit și la asta, o să ajungem o colecție de poze în telefonul sau pe laptopul cuiva. Nu vreau să mă atașez de nimeni ca să nu sufăr. Mi-a scris și niște mesaje: mulțumesc, frumoasă poza, seară bună. Mă așteptam la altceva!

Faptul că îi trimit poze mă face să mă simt și mai singură, ca o pasăre care și-a uitat cuibul, ca un mânz rătăcit. El crede probabil că eu sunt o tipă picantă care nu are altceva de făcut decât să trimită poze ca se oglindească în opinia unui bărbat ales la întâmplare. Am luat decizia imediat după cafeaua băută împreună, mai ales că un gest din acesta digital nu înseamnă mai nimic.Îl rugasem la cafea să îmi arate orașul într-un weekend, mai ales anumite puncte de pe hartă, sunt locuri pe care nu le cunosc deși m-am mutat de vreo doi ani. A doua poză i-am trimis-o, nesolicitată, peste vreo câteva zile, abia reușisem să despachetez lucrurile din valiza uriașă, roșie, care trona în mijlocul camerei minuscule pe care mi-o dăduse sora mea. Un pat de o persoană, o fereastră cu vedere spre orizont, cartier mărginaș de case într-un orășel pierdut pe hartă prin partea stângă. M-am trântit în pat și am dat iar send.

*

Am ajuns la spital și am realizat că mi-am uitat telefonul acasă. Astenie de primăvară nu are cum să fie pentru că nu e primăvară. Suntem în toiul iernii. Orașul e liniștit, după ora zece noaptea nu se mai poate ieși din casă dacă nu ai ceva extrem de serios de făcut. Plimbarea de mână cu iubita, pentru cine are, nu e luată în calcul. Sau vreo rătăcire pe străzi după un spectacol de teatru. Nici spectacole nu se mai țin.

Sunt de gardă. Simt că înnebunesc fără telefonul mobil. Am sunat o verișoară de-a mea s-o rog să mi-l aducă, e pentru serviciu, mi-a spus că n-o să mor fără el o noapte și oricum e plecată din oraș. Ce naiba, toată lumea e plecată din oraș?

Pe la douăsprezece noaptea mă așez la birou. Mi-a venit o idee genială. De pe laptop pot să intru în contul de whatsapp. Ca să văd bancurile cu bețivi și pozele cu țâțe trimise de amici. Pentru ei anatomia femeii e ceva „deosebit“, pentru mine nu, am studiat compendii întregi, corpul femeii nu mai e un mister, cunosc exact locul (punctul) unde se produce orgasmul feminin. E în creier.

Apoi am să citesc din cartea pe care abia am început-o, „Însemnările unui tânăr medic“ a lui Mihail Bulgakov.

Poza a noua a venit acum cinci minute. Ea goală întoarsă cu spatele, alură nonșalantă, la mare pe pietrele încinse. I se văd gleznele, cam groase. Șoldurile rotunde. Mă gândesc imediat la cancerul de sân pe care-l poate face dacă are obiceiul să meargă la plajă la nudiști și mă apucă și un soi de criză de gelozie față de persoana care i-a făcut poza. Filmul s-a pornit în capul meu cu o scenă de sex pe o plajă pustie, eu o dominam pe Ana. Delfini voaioriști, valuri cu spumă, manele din depărtare, lumină de apus.

Cine o are, cine a pus stăpânire pe ea, cine o strunește, cine o alintă, mângâie, cine o supune, cine-i stinge mintea în flăcări, cine îi atinge coapsele pe interior, cine-o pătrunde? Cine o ajută să se cunoască mai bine? Nu pare genul de supusă, nici de dominatoare. Am văzut filmul Fifty Shades of Grey. Mi-ar fi plăcut să fiu Mr. Grey.

Avem o urgență. Plec din birou după ce închid laptop-ul. Pe holul lung pe care merg grăbit mă lovește un gând: să-i spun să înceteze să-și mai bată joc, ce dorește de fapt de la mine? Dacă vrea o aventură de-o noapte mai bine să zică, altfel contribuie la insomniile unui medic de gardă. Mi se pare că-mi pierde timpul. Asta înseamnă că eu de fapt mă consider un nedreptățit și că orice mi se întâmplă nu e pe calibrul meu, să fiu atent. Mă simt foarte singur.

Mi-a făcut creierii praf cu poza a zecea. Confuzia, absurdul, marca zilelor noastre. E clar că le ordonează după orele zilei. Fotografiile de dimineață au fost mai mult zgândăriri, cele trimise pe la prânz au avut umor. Îmi zâmbește din poza a zecea. Mie sau fotografului. Are un aer sofisticat, o privire plină de umbre, de emoții reținute, se vede că ține la imaginea ei, nu e o narcisistă, e altceva, îmi scapă. Simt că e cineva aflat între noi, de fapt mai multe chestii, aerul, lumina, fotograful, hârtia, lumina, aerul, retina mea obosită. Am senzația că mă îndepărtez de femeia asta. Am revenit în birou după două ore, am luat mecanic o carte la întâmplare din biblioteca medicilor și m-am trântit în fotoliu.

Casa soră-mi are intimitate. Captează lumina dimineților într-un fel anume, nu contează dacă ziua e senină sau mohorâtă. Camera mea dă spre un câmp, în depărtare văd o pădure. M-a apucat și pe mine de la o vreme tentația să-mi fac selfiuri în mod compulsiv, să arăt unde sunt, ce fac, parcă am ajuns mai mult imagine decât om, cu fața lucioasă de la filtre. În pozele de genul ăsta femeile arată toate cam la fel, cu fața prelungă, obraji proeminenți, buze pline, ochi de pisică, mutriță „nevinovată“, „spontană“. Mai toate sunt fericite, surprinse în mod plăcut de evenimentele vieții, în ținute lejere sau sofistitcat-lejere, cu pisici sau câini de talie mică pe post de companioni.

Urăsc să apar ciufulită în poze. A trecut vremea lui Brigitte Bardot tânără abia trezită din somn, proiectată pe mare într-un balcon al unui hotel de pe Riviera franceză, ținând cu o mână un cearșaf care abia îi acoperă sânii. Vremurile alea au trecut, candoarea lor mai ales.

Sunt curioasă ce gândește Nicolae despre pozele mele, îmi trimite niște mesaje scurte, sigur, înțeleg, e medic, nu are timp de conversații. Atunci la cafea a fost altceva, din aburii cafelei am văzut că e un bărbat atent, sensibil, empatic. Poate că de aia m-am apucat să-i trimit poze cu mine. Sper să nu-și facă o impresie greșită sau să-l sufoc. Asta e periculos. Femeile au darul de a trimite prea multă afecțiune în speranța că vor salva un bărbat. Eu nu vreau să salvez pe nimeni. Dacă i-aș fi trimis melodii ar fi fost și mai rău, sigur s-ar fi apucat să interpreteze versurile. Mintea unei femei e așa de complicată, parcă ar fi locuită, pe rând, de cete și cete de demoni care vin la comanda creierului. Fiecare ceată are un alt program. Noaptea e de gardă ceata cea mai tulbure, care aduce negurile nesiguranței, ale fricii de singurătate, angoasa că-și pierde atractivitatea. Bărbatului îi e frică de moarte, femeii mai puțin, are multe pe cap până acolo.

Soră-mea s-a apucat de un curs online de gătit. M-a înscris și pe mine așa că în fiecare seară de la șapte la opt stăm în bucătărie între oale și linguroaie, cu masa plină de ingrediente în funcție de tema zilei. Am rugat-o să-mi facă o poză după ce mi-am vărsat o cană cu apă pe tricou și aveam fața și decolteul pline de făină. I-am trimis poza a unsprezecea. Nicolae, pentru prima oară, mi-a răspuns imediat cu un emoticon cu o față galbenă plină de inimioare. Oare ce vrea să zică? Oare crede că trag de el? Dacă răspunde repede înseamnă ceva? Dacă răspunde după două zile înseamnă că nu-i prea pasă? Poza a douăsprezecea i-am trimis-o tot atunci, a fost una cu mine într-un parc rupând o floare dintr-un cireș. Un selfie nereușit. Nu mi-a scris înapoi. Am făcut un duș și m-am trântit în pat.

*

Nu a mai trimis nicio poză de mai bine de o săptămână după aia cu florile de cireș. Mă gândesc să nu se fi întâmplat ceva cu Ana. Am avut o săptămână foarte aglomerată. Dacă îi e bine, atunci de ce îmi scrie mie? Oare nu are cui să-i trimită poze? Ce vremuri bune alea în care plecam la conferințe medicale, deseori un subiect de ceartă cu fosta soție. Apoi a venit pandemia și am plecat mult mai rar, nici așa nu era bine.

Mă uit la telefon destul de des și mă deranjează, o vreau pe Ana cu orice preț. Mă obsedează. Am pus pozele ei în computer în funcție de ora la care mi le-a trimis. În cele „de dimineață“ e așa de dulce, în cele „de seară“ e provocatoare, erotică. Mă stârnesc, îmi provoacă și frică. Aș vrea să primesc și o poză „de noapte târzie“. Literatura mă relaxează, citesc și poezie, îmi place Prévert, mai ales Alicante. O portocală pe masă și rochia iubitei pe covor, ea în patul meu. Și totuși nu aș vrea încă o aventură care să se consume așa cum s-au mai consumat și altele. Mi-aș aprinde o țigară dar m-am lăsat de fumat acum zece ani. Mâinile îmi tremură ca la sevraj.Inima-mi bate mai tare când mă uit iar la poza nr. 9. Fac un duș și mă trântesc gol în pat.

*

Am câteva fotografii nud făcute la mine în oraș într-un studio profesionist. Nu am mare experiență în așa ceva, mi s-a zis să fiu eu și pozele o să iasă bine. Nu știu dacă e cazul să-i trimit una, n-aș vrea să le arate amicilor lui. Unui bărbat care nu scrie mesaje nu merită să-i trimiți poze cu tine în cele mai intime ipostaze.

Mă cert cu soră-mea aproape în fiecare zi pe subiecte banale cum ar fi punerea la loc a farfuriilor sau împăturirea prosoapelor abia uscate. O enervez, dar detaliile astea au și ceva liniștitor, dacă nu am tăia firul în patru, timpul ar trece prea repede. Sora mea e mai mică cu cinci ani, acum e singură, a avut un iubit, relația n-a mers, ea zice că nu au putut să aibă încredere unul în celălalt, de aici insatisfația ei sexuală. Au mers o vreme ca doi colegi de apartament apoi nu au mai găsit sensul. Ei îi era teamă de singurătate. Așa m-am băgat eu pe fir ca să umplu golul rămas și să n-o apuce nebunia să înceapă o relație doar pentru că se simte singură și nesigură. Am venit eu cu pozele mele și cu nesiguranța mea și mai mare. Undeva trebuie să excelez și acest undeva e în fotografii.

Târziu în noapte trimit poza cu numărul treisprezece, fac un duș și mă trântesc în pat.

*

Vreau să înceteze. Cum să-i spun? Sunt de gardă și am o groază de chestii de făcut, foarte multe hârtii care au ajuns să mă epuizeze. Poza cu numărul treisprezece nu mi-e de ajutor, pulsul a luat-o razna. Nu e sănătos să mă las dominat de o mână de pixeli. Pielea i se mulează perfect pe oase, totul e fin la ea și privirea ei mă caută peste tot. Mă simt ca un aviator urmărit de la turnul de control. Gâtul lung, spatele zimțat, capul plecat spre dreapta cu supunere dar și cu lipsă de chef parcă. Mi-am amintit de prima disecție la care am participat ca student la medicină. Torace și abdomen, culorile livide, pielea flască, corpul inert al cadavrului. Mi-era clar că doream să vindec oameni. Oare de ce-mi vin gândurile astea când privesc corpul gol al unei femei splendide? Nu mi-aș dori-o inertă în brațele mele. Nici prea agitată când facem dragoste. Mi-aș plimba degetele pe toate cărările trupului ei, le-aș adânci în toate scobiturile. Mângâi ecranul telefonului, măresc poza și urmăresc fiecare detaliu. Sticla, masca chirurgicală pe care o port, mă simt protejat. Aș vrea să mă năpustesc asupra ei ca o fiară, să-i gust fiecare milimetru dar mi-am pierdut elanul tinereții, am atacuri dese de melancolie, de moliciune, nu mai găsesc sensul celor șase luni de amor nebun. Văd urmările, îmi fac calcule, nu vreau să mă complic, am pierdut gustul aventurii. Nu am curaj.

Dimineața, acasă, frânt de oboseală, ling poza ei de pe telefon, apoi fac un duș și mă trântesc în pat.

*

Nu am mai trimis nimic de mai bine de o lună, e primăvară târzie, florile de cireș s-au scuturat de multă vreme. Nu mi-a răspuns după poza a treisprezecea. Mai bine să fiu o absență în viața lui decât o prezență care îl sâcâie. Am rămas la soră-mea are nevoie de mine, jocurile vieții nu i s-au potrivit și acum a dat o boală peste ea. Are nevoie de mine cum și eu am nevoie de ea. De acum încolo o să-i fac eu cumpărăturile și curățenia. Credeam că întâlnirea cu Nicolae o să-mi dea putere, nu-i puțin lucru să fii admirată, răsfățată, dar cred că eu l-am învestit cu prea multe calități. Femeile fac asta des. Pun de la ele mai ales unde nu e mai nimic. Am rămas cu un gust amar. Am nevoie de ceva care să mă elibereze de stress, flirtul era la îndemână. Funcționează mai bine dacă sunt doi. Iar eu mă simt singură.

Am pus de o cafea la ibric deși e șapte seara. Cana albă pe fața de masă albă, mă uit la pozele din telefon, din când în când ridic ochii spre orizontul înverzit.

Nicolae.

Soră-mea tușește din camera ei.

E doisprezece noaptea, nu mai fac duș, mă trântesc în pat și rămân cu ochi-n tavan.

*

Ana.

Sunt de gardă. Nopțile de vară sunt scurte și insuportabil de calde în oraș. Aerul lipicios. Nu știu unde o să-mi petrec vacanța, anul ăsta nimeni nu mai știe cu exactitate, teste, vaccin, zboruri anulate, granițe închise. Nu mi-a mai trims nicio poză, nici eu nu i-am scris, ce-i drept. La ce bun? M-am cam săturat de online-ul ăsta, sunt un om cu puls, cu gânduri, cu o nevoie înfiorătoare să ating femeia pe care o iubesc.

De fapt nu am nicio relație cu Ana, sunt doar poze nevinovate, fără urmări, fără nicio obligație. Până și o non-relație poate fi obositoare. Internetul contribuie la asta. Prevăd era non-relațiilor virtuale sau familia la distanță. Cei doi nu-și cer nimic, nu au nevoie de atingeri, de confirmări, totul e liber, trimiți poze dacă vrei, resposabilitățile sunt inexistente, copii nu au, vacanțele sunt fictive, emoțiile sunt interpretabile. E epuizant să nu aștepți nimic și să crezi că acest nimic se va produce, nu se știe când. Tânjesc după izbucnirile femeilor. Fosta soție făcea niște ditamai crizele de gelozie, spărgea pahare. Mi-e dor să ne contrazicem, să ne certăm, să ne împăcăm în patul care scârțâie. Acum în bucătărie e liniște, se aud doar țânțarii.

De gardă. Mă trântesc în fotoliu, îi scriu Anei un mesaj pe whatsapp. Văd că l-a citit. Peste vreo oră primesc cea mai frumoasă fotografie din câte există pe lume și un mesaj în care mă roagă să ieșim la o cafea.

*

Noaptea e liniștită, din curtea spitalului se mai aud zgomote înfundate. Un mieunat, apoi se aud pași grăbiți. Mai simplu de atât nu se poate.