Prin lumea jurnalelor intime

Stabilit de mai mulți ani în Germania, prozatorul Radu Ciobanu continuă să scrie românește și să publice cărțile sale în țară. Cea mai recent apărută este volumul de povestiri Mărturisitori, cu subtitlul explicativ „Prin lumea jurnalelor intime“, abordând în acest fel o temă care nu se învechește de vreo două secole și mai bine, deși Eugen Simion o numea într-o carte de acum douăzeci de ani „o ficțiune“. Ea a stimulat în literatura noastră – și în literatură în general – nu numai interesul scriitorilor, ci și pe cel al cititorilor care traversează epocile și anii ducând din haltă în haltă o temă al cărei proteism de largă generozitate se adaptează foarte bine la toate evoluțiile: de mentalitate, de morală, de lectură.

Cartea recent apărută este foarte interesantă în primul rând pentru că prezintă elemente de istorie a jurnalelor intime, o ramură aparte a prozei confesive. Proza confesivă a jurnalelor este un subiect cercetat mai de mult timp în literaturile occidentale, fiind considerat un foarte bogat izvor de informații asupra vieții de societate și de familie, dar și o lectură edificatoare, mai ales în sec. al XIX-lea: exemplul cel mai celebru și mai caracteristic totodată este cel al lui Henri-Frédéric Amiel, al cărui jurnal n-a fost publicat decât postum și fragmentar, în 1884. Cerută de cititori, succesul acestei ediții care impune o reluare într-o serie completă stă poate la baza ideii repede generalizată: că jurnalele intime sunt instrumentul cel mai potrivit pentru a scoate la lumină viața privată a unei epoci lipsite de prea multe mijloace de a se cunoaște pe sine și că această viață este mult mai bogată, mai diversă și mai interesantă decât se bănuia, concurând genul literar care se afirmă treptat până la a copleși producția de carte și a o face un gen popular: romanul.

Jurnalul intim este o preocupare destul de comună între tinerii elevi din sec. al XIX-lea, fiind nu numai o oglindă a progreselor lor școlare și a relațiilor dintre colegi, ci și un laborator al viitorului intelectual, care își expune aici gândurile legate de viitoarea sa carieră și planurile de îmbunătățire ale personalității autorului însuși, conștient de pe acum de nevoia unei educații orientate spre construcția unui cetățean folositor patriei: caracterul aplicat și foarte ambițios al proiectului apare și în jurnalul pe care Titu Maiorescu îl începe la cincisprezece ani, în 1855, când era elev la Viena: nu numai ambiția și amploarea planului său de studii o arată, ci perseverența cu care își urmărește împlinirea tuturor sarcinilor, dar mai ales proiectele de viitor care se întind pe mulți ani înainte: de pildă „ideea de a scrie o Istorie a românilor completă, în germănește… un op care mă va custa la vro 12 ani“, la care se mai adaugă și alte proiecte între care să traducă „pe Lessing complet, afară de poezii“. Pare evident că, în fața foii albe a jurnalului, și ambiția, dar și curajul tânărului Maiorescu sporesc și probabil că documentul scris care rămâne avea rolul de a spori fermitatea angajamentului.

Sigur că jurnalul intim al unei persoane obișnuite, ca multe altele din vremea sa, este altceva decât jurnalul pe care și-l ține omul matur, omul de stat, de pildă, sub condeiul căruia defilează personalități și întâmplări importante: acesta își consemnează și își limpezește activitatea transcriind-o în jurnalul zilnic („journal“ zice Littré este „relatare zilnică despre ceea ce se petrece sau s-a petrecut“, fără ierarhizări și comentarii), de obicei la încheierea zilei respective, cu întâlnirile, discuțiile și promisiunile unui om ocupat, indiferent la ce nivel; sau omul „public“ în general care consemnează întâlnirile zilei încheiate și consultă programul zilelor care urmează, amestec de probleme de stat și de mici ocupații personale dar toate importante prin calitatea celui care le scrie. Toate „jurnalele“ personale au desigur o parte intimă întrucât tratează problemele autorului, inclusiv cele fără nicio legătură cu viața publică, epoci de avânt sau de regrete, boli reale sau închipuite, raporturile din familie etc. Radu Ciobanu găsește un termen foarte potrivit cred când îi numește „mărturisitori“ pe aceștia: ei sunt cei care depun mărturie sau „se mărturisesc“ în fața unei instanțe mai înalte decât cele lumești. Această instanță care ne determină independent de voința noastră acțiunile, deciziile și destinul, în cele din urmă, este timpul, care ne supune pe toți.

Cum demonstrează eseurile lui Radu Ciobanu, profile umane aparent inexplicabile se lămuresc puțin în perspectiva mărturiei celor apropiați, care intuiesc mai mult decât înțeleg simplii colegi sau cunoștințe și împărtășesc cititorului nu numai elemente de istorie concretă, ci și ceva din situațiile particulare cu care s-au întâlnit în viață. Jurnalul Elenei Margareta Fotino, soția lui Nae Ionescu, ridică de pildă ceva mai mult din mantia care-i drapa prestigiul public, susținut de o aură pe care n-o justifica nimic, după părerea celei care-l cunoștea probabil cel mai bine: „ N-a scris mai nimic și nu rămâne pentru mai târziu mai nimic de pe urma lui; și totuși, a fost omul a cărui spiritualitate a avut un efect covârșitor asupra întregii țări.“

În accepția obișnuită, între tipurile de texte literare, „jurnal“ înseamnă caietul în care își notează cineva elementele mai importante ale activităților sale zilnice și era obișnuită mai ales tinerilor, elevi sau studenți, încă dinainte de sfârșitul sec. al XIX-lea. Unul dintre cei mai vechi autori români de jurnale este viitorul om politic Valeriu Braniște, care începe să-și noteze însemnările sale zilnice în vara anului 1885, când era în clasa a șaptea a liceului de stat din Sibiu, oraș dintr-o Transilvanie care nu era încă parte a României. Scrierea jurnalelor și recitirea lor între comilitoni cu diferite ocazii era un obicei comun în epocă, după cum notează și editorii jurnalului lui Braniște : „epoca în care a trăit s-a caracterizat prin gustul pentru jurnale și însemnări personale“ care nu erau doar un obicei susținut de impresii ale momentului, ci pare a fi fost „un exercițiu de exersare a memoriei, de evaluare a perspectivelor și de reflectare asupra viitorului“. Intr-o viață cu un regim ordonat, dictat de faptul că cei mai mulți elevi stăteau în gazdă sau la internat, era încă o modalitate de a le împărtăși colegilor experiențele lor : dar numele însemnărilor nu era azi obișnuitul jurnal, cuvânt care este un franțuzism, ci „ziar“, cum îl intitulează autorul : Ziarul meu de septiman, adică de elev în clasa a șaptea. Foarte meticuloase, ele consemnează toate detaliile unei activități școlare supravegheate, în care elementul neobișnuit era vizita câte unei rude, a tatălui de obicei.

Abia după o jumă tate de secol putem observa saltul la jur nalul modern, de pildă când Octav Șuluțiu începe să noteze în caietul său observații inspirate evident de literatură: cu o iluzie împărtășită de mulți alți memorialiști, liceanul începe să noteze însemnările sale în 1927, și anume chiar de întîi ianuarie. Bineînțeles, ele încep să se spațieze imediat: după cele șase din ianuarie și nouă din februarie, scrise într-un puseu de entuziasm, în februarie, în martie avem cinci, în aprilie două, în mai cinci, revine la nouă în iunie (când i se anunță cancerul mamei și exclamă „Nu există Dumnezeu“) și continuă în aceeași manieră demonstrativă, ajungând la declarații copilărești, supărat „căci nu pot să mă răzbun pe Dumnezeul ăsta mizerabil !“ După moartea mamei, la care fără îndoială ținea foarte mult, nu poate la cei optsprezece ani ai săi să nu lanseze o declarație destinată jurnalului – pe care fără îndoială îl considera un teren de încercări în vederea unei cariere publice – și își promite să lucreze: „vreau să muncesc, să scriu, să citesc“. Scrisul se referă la încercările sale literare despre care vorbește pe ocolite puțin mai departe: „Iar a eșuat o încercare. Asta-i la Propilee literare. Of! „Dar reprezentativ pentru jurnalul românesc la cele mai înalte cote este cel al lui Radu Petrescu, postum din păcate, despre care Radu Ciobanu scrie una dintre cele mai bune eseuri.

Departe de bibliotecile românești, Radu Ciobanu citește mult și selectează scriitorii confesivi din toate generațiile. Este impresionat de pildă de notațiile „tulburătorului jurnal parizian al poetului și criticului Gheorghe Mocuța, deopotrivă victimă și erou… al uneia dintre acele situații limită despre care se spune că e la mila Domnului“. Neavând „confesor“, psiholog, prieteni, trebuie totuși să se destăinuie cuiva, să scrie în jurnal chiar dacă pare demodat pentru că „[…] jurnalul e un exercițiu de supraviețuire. Până acum m-am mulțumit să trăiesc ca să (și) scriu, acum scriu ca să trăiesc“ (p.166). Altădată, în câteva locuri, se lasă înduioșat de prezența scriitoarelor cu viață mai agitată și vorbește despre portretele, adică „însemnările“ Mariei Banuș, ca despre un „impunător document de istorie literară“, ceea ce mi se pare cam mult. Dar cartea, în totalul ei, este o culegere remarcabilă de eseuri privind „jurnalele“ literaturii noastre .