Mihnea Berindei: o evocare

Sâmbătă, 19 iunie, s-au împlinit 5 ani de la moartea lui Mihnea Berindei. Boala care-l măcina de câtăva vreme trecuse prin perioade diferite, unele dătătoare de speranță, altele, dimpotrivă. Cu două săptămâni înainte, medicii stabiliseră, pe baza unor noi analize, un ultim consult. Catherine, soția prietenului meu, m-a avertizat telefonic. Semnele nu erau bune deloc. Am plecat imediat la Veneția. În ziua fatidică, îl așteptam, Catherine și cu mine, pe Mihnea să se întoarcă de la spital. Deși boala intrase în ultima fază, s-a dus singur, pe jos, ca de obicei. Era o formă de curaj, de care care dăduse dovadă de la început. Când am auzit deschizându-se ușa de la intrare, m-am gândit cum să fac să nu se vadă angoasa care mă cuprinsese. Vesel, nu puteam să mă arăt. Nici fals nepăsător. Dar nici nu puteam lăsa să mi se vadă neliniștea. Catherine încremenise pur și simplu lângă mine. Mihnea a urcat scara și, odată ajuns în sufragerie, s-a așezat pe o jumătate de scaun, parcă-l văd, fără a-și da jos geanta de piele de care nu se despărțea niciodată în lungile noastre plimbări, și a spus cu vocea lui dintotdeauna: „Două săptămâni“. Atât i se spusese că mai are de trăit! N-am să uit în veci clipele acelea. Incredibilul anunț, făcut cu oarecare seninătate, m-a copleșit. Din acest moment amintirea mea, atât de clară înainte, se întunecă. Mai știu doar că mi-am spus că doctorii trebuie să fie nebuni să-i comunice bolnavului un asemenea pronostic fatal. Ceea ce-l făcea încă și mai cumplit era termenul scurt și nenegociabil. I-am lăsat pe Mihnea și pe Catherine între ei și m-am refugiat pe terasă, unde am golit o stacană de proseco, unica bătură acceptabilă pe canicula de sfârșit de iunie, mai ales de când berea noastră cea de toate zilele de la Paris și de la Veneția ne fusese interzisă amândurora. N-am reușit să mă îmbăt, cum poate mi-aș fi dorit, dar m-a podidit un plâns cum nu cunoscusem până atunci, deși ocazii nefericite existaseră și înainte, și nu puține, în viața mea. La incinerare, peste două săptămâni, am reușit să-mi stăpânesc lacrimile și chiar să rostesc câteva cuvinte. De unde se vede că există ceva mai rău decât o moarte, și anume o moarte anunțată.

L-am cunoscut pe Mihnea în toamna lui 1990 la una din reuniunile Alianței Civice. Se număra printre cei dintâi intelectuali români din diasporă (trăia pe vremea aceea la Paris) care au venit în țară după Revoluție. Îl știam din emisiunile Europei Libere, așa că aveam oarecare idee de activitatea lui. În lunile și anii care au urmat, a tot venit în țară, mai întâi cu ajutoare (primele computere de la revista pentru care scriu aceste rânduri au fost aduse de el), apoi, cu stadii de formare pentru noii politicieni, unele în Franța, prin Asociația Est Liberté, creată de el și de Yves Michalon, prin care numeroși politicieni români au avut prilejul de a-i întâlni pe omologii lor francezi (invitații la care au răspuns poiticieni din toate partidele, cu excepția celor din PNȚ-CD!) și multe altele. Mihnea a reușit să se facă util ca, îndrăznesc să spun, nimeni altul. În campania prezidențială a lui Mugur Isărescu a obținut o importantă contribuție de la o bancă elvețiană. Totul, fără alt interes personal decât slujirea țării lui natale în tranziție de la comunism la democrație.

La Paris, Mihnea locuia într-un apartament minuscul, ca de jucărie, în care ne-a găzduit, nu o dată, pe toți prietenii lui. Indiferent de culoarea politică. E o precizare importantă. Puțini au reușit performanța de a contribui la maturizarea clasei noastre politice într-o asemenea măsură, fără să pună condiții privitoare la opțiunile politice ale unora sau altora. Excluși de la balul politic au fost extremiștii, Vadim et. comp., pentru care Mihnea manifesta o veritabilă repulsie. Mihnea nu făcea, el, politică de partid. Avea desigur opțiuni politice limpezi. Era mai degrabă un activist social. Respecta nesmintit opiniile altora. Prin el am cunoscut o mare parte a partidelor și politicienilor de prim rang din Franța. Unii mi-au întors vizita, venind în România. François Léotard, de pildă, a venit cu un mic avion personal la Timișoara în plină campanie de alegere a primarului PAC Viorel Oancea. Lui Léotard îi datorez fotografiile pentru prezidențialele din 1996. De la dreapta la stânga franceză, excluse din nou extremele, am stabilit prin Mihnea relații absolut necesare omului politic aflat la începuturile lui, am învățat multe și i-am învățat, la rândul meu, câte ceva pe cei care m-au urmat. Când situația democrației românești a părut a se stabiliza, Mihnea și-a extins acțiunea la Albania și la Republica Moldova. Mi-a făcut cunoștință cu întâii lideri post comuniști albanezi, în frunte cu Berisha, iar la Chișinău l-am însoțit în două rânduri, la alegeri și cu ocazia unui stadiu de formare a noului partid social-liberal al lui Oleg Serebrian, viitorul ambasador al Republicii Moldova la Paris.

Un cuvânt îmi vine pe limbă ori de câte ori încerc să definesc caracterul lui Mihnea: devotament. Deopotrivă față de idei și față de oameni. Nu poți să te devotezi unei cauze, fără să faci anumite sacrificii. Și, în primul rând, fără să sacrifici ceva din tine însuți. Când n-a mai fost cazul să monitorizeze alegerile din țările foste comuniste sau să formeze mentalități democratice, Mihnea a trecut la ceva tot așa de necesar: a profitat de desecretizarea de către președintele Băsescu a arhivelor CC al PCR, cu ocazia Raportului Tismăneanu, și a publicat trei volume consistente de documente ale Cabinetului 1, cum se spunea pe vremuri, cele mai secrete din toate, atât din epoca Dej, cât și din epoca Ceaușescu. Moartea lui a pus capăt întreprinderii. Încă un volum se afla în pregătire și un al cincilea se dovedea necesar. Continuarea proiectului a rămas pe umerii celor doi colaboratori ai lui Mihnea, istorici amândoi, Dorin Dobrincu și Armand Goșu. Care, din păcate, nu par să poată duce proiectul până la capăt. Același zid ruinat și neterminat din tradiția românească. Din păcate, volumele apărute n-au avut ecoul cuvenit, în ciuda valorii imense a documentelor și, nu în ultimul rând, a miilor de note însoțitoare.

Iată de ce a spune că moartea lui Mihnea Berindei reprezintă o grea pierdere nu e un simplu clișeu, ci o realitate dureroasă. Devotamentul lui e din ce în ce mai rar. Sunt recunoscător lui Gabriel Andreescu și Marei Chirițescu de a fi organizat săptămâna trecută o reuniune în memoria lui Mihnea, la care n-am putut, din nefericire, participa. Numele unei personalități de talia lui Mihnea Berindei se cuvine ținut minte.