Vieți paralele

Lui Valerian Sava

Cine-și mai aduce aminte de ei? Benedict Dabija (1926 -1962) și Lazăr Vrabie (1924-1974) – doi actori ai Teatrului Municipal din București, aflat mulți ani sub direcția Luciei Sturdza Bulandra, al cărei nume îl poartă astăzi. I-am cunoscut pe ambii cu destul timp înaintea urcării lor pe scenă. Mai întîi, pe Benedict Dabija. Eram amîndoi elevi ai Liceului „Petru Rareș“ din Piatra Neamț, el într-o clasă terminală, eu prin a II-a sau a III-a. Chemarea scenei s-a manifestat la Dabija de timpuriu, în cadrul serbărilor școlare. El era starostele puradeilor din spectacolul dedicat datinilor de Crăciun. Pe puradei îi recruta din clasele mici și îi mînjea pe față cu cremă de ghete. Avea reputația unui tip nonconformist și hîtru. Mai tîrziu, ca student la I.A.T.C., va fi prins în tramvai fără bilet și dat pe mîna unui milițian. Cum izbutește Benedict să scape de amendă? „– Sînt student, tovarășe milițian! N-am bani… Parcă dumneavoastră nu știți? Parcă n-ați fost și dumneavoastră student ?“

Traseul lui Lazăr Vrabie este total diferit, ca să nu spunem opus. Activist la comitetul municipal al P.M.R., apoi asistent de marxism-leninism la Universitate. L-am avut conducător de seminar în anul I. Într-un rînd m-a apostrofat sever pentru că suflasem unui coleg: „– Cum țipă mica burghezie în voi! Am să mă interesez la comitetul U.T.M., cum te ajută să depășești…“ etc, etc. Din 1956, sătul probabil de rolul didactic, Vrabie devine, fără studii de specialitate, actor la Teatrul Municipal. Aici se produce intersecția sa cu Benedict Dabija, care îi salută intrarea în instituție rostind, în prima ședință, memorabilele cuvinte: „– Și zi așa, tovarășu’ Vrabie ! Vă plăcu meseria noastră?!“ Peste ani, după un turneu al teatrului în U.R.S.S., Vrabie prezintă în cadrul unei adunări generale impresiile culese în marea țară de la Răsărit, insistînd asupra ospitalității gazdelor, asupra darurilor ce le-au fost oferite ș.a.m.d. Dabija, din sală: „–Dacă-i așa, de ce nu le-ați cerut și Basarabia?“

Cei doi se regăsesc alături în filmul „Erupția“, printre interpreți aflîndu-se și actrița Lucia Mara, pe atunci soția lui Benedict. Dar prietenia prea strînsă a acestuia cu paharul va duce în scurt timp la destrămarea căsniciei, fosta doamnă Dabija devenind ulterior soția lui Lazăr Vrabie. Viciul celui părăsit se agravează. Într-o dimineață, sosind la teatru, Lucia Sturdza Bulandra îl află pe Benedict prăbușit în somn pe dalele din foaier. Bătrîna doamnă îl împunge cu vîrful bastonului în umăr: „ – Hei, Dabija, Dabija…“. Adormitul deschide o jumătate de ochi, privește în sus văzînd-o pe directoare în „racourci“ și îngaimă cu dificultate, făcînd mari pauze între cuvinte: „ –Laissez-moi… madame… Je suis… fatigué…“. Lucia Sturdza izbucnește într-un rîs homeric, care nu se va ostoi decît în pragul cabinetului directorial.

Povestea devine tristă prin îmbolnăvirea lui Benedict de cancer. Trecînd peste ruptura generată de transferul soției de la unul la celălalt, Vrabie vine să-l vadă la spital. Benedict vrea să-l alunge: „– Să iasă vrăbiile afară!“ Dar musafirul nu se formalizează și încearcă să închege o conversație: „ – Cum te mai simți?“ „– Ca-n cer!“, răspunde bolnavul, care se va stinge peste puțină vreme. Avea numai 36 de ani. Rămînem cu imaginea lui din filmul „Moara cu noroc“ și, cum am mai spus, din „Erupția“.

Lazăr Vrabie, care făcuse un rol memorabil în „Valurile Dunării“, va muri la 50 de ani, răpus de aceeași boală care curmase viața lui Dabija. Privite din perspectiva timpului, cele două destine par să ilustreze două atitudini existențiale: neastîmpărul lui Dabija versus spiritul conformist al lui Vrabie. În straturile mai adînci ale personalității lor trebuie totuși să fi existat ceva comun, dovadă că au practicat aceeași profesiune și că au fost agreați ca soți de către aceeași femeie. Din traseele lor paralele, din intersecțiile și ciocnirile lor, s-ar putea inspira un film. Deocamdată mă mulțumesc cu o versiune proprie, pe care o proiectez pe ecranul meu interior.

Își mai amintește cineva de ei?