M-am întrebat ce aș alege, dacă ar fi să numesc și să descriu acel loc din țară de care sunt legat sufletește, fie datorită frumuseții sale (sigur că da, frumusețea înseamnă percepție subiectivă!), fie din motive personale (locul unde mă simt acasă sau unde mi s-au întâmplat lucruri care m-au marcat…), fie datorită valorii sale simbolice, fiindcă îl consider emblematic pentru spațiul românesc. Și mi-am dat seama că, în funcție de criteriul stabilit, răspunsul ar fi de fiecare dată altul.
Locuri frumoase sunt multe. Dunărea la Cazane, ori Lacul Colibița și înălțimile din jur, ori vreo plajă pustie de la mare, unde valurile se sparg fără odihnă, muzical-monoton, ori doar o fântână cu cumpănă stingheră, pierdută la asfințitul soarelui pe întinderea necuprinsă a câmpiei natale, ori mânăstirile de sub munte, din nordul Olteniei, teritorii pline de har, Hurezi, Bistrița, Polovragi, Tismana, ori satele din Mărginimea Sibiului, ori, pur și simplu, răsucirea vântului tăios amestecat cu fulgi reci, iarna, pe străduțele vreunei așezări modeste, toate acestea și atâtea altele pot echivala în mintea mea cu frumusețea însăși, aceea capabilă să izvodească în noi sentimentul mirabilului, al inefabilului și al infinitului. Cum spuneam, frumusețea ține de ochiul și de starea privitorului.
Altfel, dacă e să mă refer la locul unde am învățat și m-am format, am trăit și am iubit, n-am cum să pomenesc alt nume decât Craiova. A fost și suferință, și disproporționat de multă anxietate acolo, dar așa s-a desfășurat viața mea și nu am cum s-o schimb.
Iar dacă e să mă îndrept cu gândul spre acele orașe unde am prieteni, oameni care-mi sunt dragi, pe care-i admir și îi respect, atunci trebuie să amintesc măcar Bucureștiul, Timișoara și Clujul.
În schimb, dacă e să mă gândesc la locul unde am fost fericit, unde am cunoscut paradisul, atunci numele magic e al orășelului natal, Calafat. Așezarea, pentru mine, în copilărie, avea coerență, părea să asculte de un plan desăvârșit, de o dictare de natură parcă supraumană. Calafatul mi se părea și foarte pitoresc, la modul absolut. Am încercat să-l transfer, parțial, în câteva dintre cărțile mele. Cel mai vădit va fi prezent în romanul pe care-l scriu acum, Marea carte a uitării, unde localitatea devine, s-ar putea zice, personaj central. Am mai încercat și altceva, legat de Calafat: să mă reîntorc, la diferite vârste, în diferite perioade ale devenirii mele, voind să regăsesc, să retrăiesc atmosfera de la început și să mă reîntâlnesc pe mine, cel care, cum mărturiseam, era fericit, se mișca în voie prin paradisul de acolo, având în față un orizont nemărginit. N-am reușit niciodată, oricât m-am străduit. Întoarcerea în timp, reconstituirea acelei plenitudini lăuntrice au eșuat lamentabil. În fine, între experiențele mele de recuperare a trecutului și a bucuriei de a fi, am mai încercat încă un lucru: am mers, în urmă cu vreo doi ani la Calafat, căutând să mă documentez sârguincios pentru proza pe care o pregăteam. Voiam să fac fotografii, să-mi notez diverse date de amănunt, în fine să-mi corectez memoria care, consideram eu, era infidelă, avea scăpări, pete albe, mă inducea în eroare. Ei, și am fost șocat: orășelul era complet diferit, cel fizic, aflat la vedere, arăta rău, intrase la apă, era o realitate străină, pe care n-o recunoșteam, adevăratul Calafat era cel care se păstra în amintirea mea, orășelul se mutase înăuntru și am înțeles că pe acela trebuia să-l descriu, nu pe acesta, care era aidoma unui bloc de piatră tern, care respinge lumina.
Dar să nu uit de unde am plecat și unde se cade să ajung: am de nominalizat un loc, un singur loc din această țară și eu am pomenit o mulțime. Un loc, un singur loc emblematic, care să rezume spațiul românesc cu ce are el minunat-proeminent și caracteristic, care să exprime spiritul acestor meleaguri: adică, atunci când închizi ochii și te gândești la România, să vezi locul acela, iar când privești locul acela să vezi România… Există un asemenea loc?
Ei bine, pentru mine acel loc din România este domeniul Peleș. Acolo, peisajul natural, relieful și vegetația au o măreție și o liniște care nu sunt omenești, ci țin de eternitate. Totul e falnic, netulburat și parcă indestructibil: munții, cerul cu plutirea fabuloasă a norilor, brazii și ceilalți arbori seculari, stejari, castani și tei, toți de o înălțime urieșească, valea, pajiștea largă, unde cresc nestăvilit plante și flori cu mirosuri proaspete și tari, trilurile de păsări, pârâiașul curat care susură și, important, important, castelul regal, celelalte edificii, toate o grefă de soliditate și armonie, de bun gust și de rigoare, în fond o grefă de spirit germanic, o grefă atât de binevenită în cadrul acesta natural getic extrem de generos. Da, geometria, pragmatismul și seriozitatea de tip Hohenzollern-Sigmaringen au dat roade extraordinare translatate aici, unde ținuturile și oamenii sunt atât de înzestrați, dar atât de risipitori (chiar nesocotiți?) cu darurile lor. Venirea lui Carol I pe tronul României a însemnat proiectul cel mai benefic de reformare, de modernizare din istoria acestei țări, iar Peleșul îl concentrează și îl reprezintă vizual în chip perfect.
P.S. Ar fi ceva de adăugat: exercițiul alegerii locului privilegiat ar fi cu adevărat interesant dacă n-ar rămâne singular, ci s-ar întregi prin invitarea cât mai multor scriitori care să-și exprime opțiunile. Din compunerile lor, ca într-un puzzle, s-ar contura o Românie sugestivă și surprinzătoare, o Românie a lor, a scriitorilor.