Bancul cu statuia

Cunoașteți, desigur, bancul cu statuia: statu’ ia tot! Stupizenia jocului de cuvinte din vremea comunismului acoperea — și probabil încă mai acoperă — o realitate concretă. Și anume, împrejurarea că în România statul a fost mereu un instrument prin care partidul unic (sau „partidul mare“) și-a asigurat hegemonia. Ca adept al liberei inițiative, sunt revoltat că în treizeci de ani de când comuniștii au pierdut puterea statul continuă să fie atotprezent în viața cetățeanului. Nimic nu se mișcă fără binecuvântarea sau obstrucția acestuia. S-a creat o imensă pătură de inși dependenți nu doar de ceea ce statul furnizează, ci și de capriciile lui. Milioane de oameni sunt la cheremul unui guvern sau al unui ministru, de a cărui competență sau incompetență le depinde soarta. Subiectivitatea și interesele de partid au măcinat în asemenea măsură societatea, încât totul a devenit impredictibil. În România, statul e orice, dar nu o instituție funcțională.

Dar să revin la statuie. Eugen Simion a fost batjocorit, pe Facebook și în ziare, pentru prezența, în 2019, într-o localitate din Suceava unde i-a fost sfințit bustul finanțat de autoritățile locale. Nu sunt eu cel care să judece dacă Eugen Simion merită sau nu o statuie. Ridicolul situației constă în faptul că fostul președinte al Academiei Române a pierdut simțul realității. Numai în regimurile totalitare statuile sunt expuse în timpul vieții personajelor ce se cred nemuritoare. Acceptând să participe la o astfel de farsă, dl Simion s-a situat la același nivel cu proprietarii de case care-și botează vilele somptuoase după numele soției sau ale copiilor. Mi se întâmplă să trec aproape zilnic pe lângă două astfel de exemple de penibilă pioșenie: „Vila Letiția“ și „Vila Ricardo“. Pe băiețelul nemurit pe frontispiciul casei-mausoleu l-am zărit o dată, îmbrăcat de gală și purtând papion, rătăcind abătut prin curtea casei unde, în ciuda invitațiilor adresate, copiii din vecinătate refuzau să vină.

Statuile au devenit o temă sensibilă de când neo-barbarii din Occident au decis să se descotorosească de însemnele unui trecut pe care-l consideră dezonorant. Ideologii cu pricina speră că dacă șterg amprentele au eliminat și ADN-ul unei societăți. De fiecare dată când sunt atacate statuile, e semn că urmează momente sumbre pentru societatea care permite așa ceva. Pe de altă parte, o statuie ar trebui să reprezinte rezultatul unei decizii mature a comunității, și nu lăsată la cheremul unui primar sau al unui grup de presiune. Cine are pasiunea statuilor n-are decât să procedeze precum răposatul Paul Everac. După cum se știe, acesta și-a populat proprietatea de la Dâmbovicioara cu sute de obiecte „de artă“, dintre care n-a lipsit nici propria imagine în piatră. Dar a abuza de spațiul comunității pentru a „nemuri“ persoane întru totul nesemnificative la scara istoriei e un semn de făloșenie calpă, de țâfnă jenantă și de inconsistență morală.

În cazul statuii lui Eugen Simion, ca și al celei a lui Adrian Păunescu din Grădina Icoanei, tocmai asta e problema: plasarea lor într-un loc public. Nimeni n-ar fi avut nimic de spus dacă statuile s-ar fi aflat în bătătura respectivilor scriitori sau pe o altă proprietate privată. Dar faptul că, prin glorificarea lor timpurie, și-au anexat o parte din domeniul ce aparține tuturor e în sine un exces. La urma urmelor, scriitorii își au propriile statui: cărțile lor. De ce ar simți nevoia unei false confirmări, acceptând, precum Eugen Simion, să participe la incalificabil de caraghioasa „sfințire“ a operei de artă care-l înfățișează?

Dacă-i urmărim activitatea din ultimii treizeci de ani, Eugen Simion numai lucruri sfinte n-a făcut. Dimpotrivă. Intrând în lumea post-comunistă cu un prestigiu și un capital de simpatie considerabile, Eugen Simion a preferat să și le calce în picioare. A vrut, cu orice chip, puterea pământească și pentru a înșfăca-o s-a pus smerit în slujba criminalului regim al lui Iliescu. Despre abuzurile lui s-au scris în presă pogoane de articole, dar nimic nu l-a clintit din dregătoriile pe care le va părăsi, după cât se pare, doar o dată cu statuificarea cea de pe urmă. La optzeci și opt de ani, Eugen Simion continuă să sfârtece cu dinți la fel de ascuțiți ca în vremea juneții sale pline de promisiuni.

Pe de altă parte, există o diferență de tratament a statuilor menționate. De cea a lui Simion se râde copios, pe când cea a lui Păunescu a suscitat și suscită valuri de indignare. Et pour cause. Pentru publicul educat, Eugen Simion a devenit un personaj ridicol, o caricatură care iscă zâmbete îngăduitoare. Surâsul disprețuitor se transformă în hohote doar atunci când flagrantul delict de impostură depășește chiar și limitele toleranței balcanice. Autoproclamându-se drept câștigător al unui comic „Nobel al criticii literare“ („Medalia de Aur pentru Filologie «Alfred Nobel»“ a unei „asociații-fantomă“), Eugen Simion a coborât treptele onorabilității cu o viteză care se confundă cu prăbușirea. Prin urmare, de obsesiile lui Simion lumea se distrează pentru că sunt emblema propriei nimicnicii.

În schimb, statuia lui Păunescu a provocat o sumedenie de proteste, deoarece personajul a fost un port-drapel al comunismului dinastic, trâmbița-solist în corul cacofonic al bolșevismului național. Prezența bustului său în Grădina Icoanei e un scuipat continuu în obrazul victimelor terorii comuniste din România. Mai grav e că lucrurile s-au petrecut sub oblăduire politică. Or, asta constituie o afirmare obraznică a continuității ideologice comuniste într-o țară care, oficial, s-a despărțit de regimul marxist-leninist. Păunescu a fost luat drept pretext pentru ca reprezentanți ai partidei socialiste să-și arate și pe această cale mușchiulatura, jalonând drumul unei Românii ce se revendica ceaușismului și subdezvoltării economice și morale.

Poate ar merita demarată o discuție despre felul în care stânga știe să-și impună crezurile și cvasi-inexistența unor astfel de proiecte ale dreptei. Urmăresc de multă vreme, siderat, cum scriitori care m-au turnat la Securitate, așa cum atestă dosarul meu de urmărire, primesc imediat după moarte nume de străzi, piețe ori librării în Timișoara. Asta înseamnă că cineva stă de veghe și are grijă ca oamenii fostului regim, stâlpii infamiei, să beneficieze de recunoștința profundă a celor încă în viață. Am o idee despre cum funcționează sistemul și poate am să-l descriu cu alt prilej.

Cunosc un singur caz în care un intelectual de dreapta s-a implicat într-o bătălie în care să fie vorba de oameni care chiar merită statuie. E vorba de Gabriel Liiceanu. De câțiva ani, directorul Editurii Humanitas încearcă să convingă oficialitățile din București de oportunitatea unor statui ale Monicăi Lovinescu și Virgil Ierunca. Degeaba. Nu există nici măcar scuza că Bucureștiul s-ar fi aflat sub cizma stângii. Slavă Domnului, pe la Primăria Generală s-au perindat și anti-comuniști, dar rezultatul a fost același. Într-un interviu cu Melania Cincea, Gabriel Liiceanu spune trista poveste a încă unui eșec în țara în care valorile recunoscute sunt Păunescu, Simion și alți ejusdem farinae, și nu Constantin Noica, Cioran, Ionesco, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca:

O să pot să spun că destinul meu s-a împlinit în clipa când Fundația «Humanitas Aqua Forte» va reuși să obțină plasarea unui grup statuar al Monicăi și al lui Virgil într-unul din scuarurile Bucureștiului. Când Vlad Voiculescu a fost numit viceprimar al Capitalei […] și l-am sunat să-l felicit, l-am rugat să-mi promită că va pune în operă proiectul pe care l-am înaintat Primăriei Bucureștiului în urmă cu patru ani (arhitectul Răzvan Luscov era autorul monumentului, iar artistul Virgil Scripcaru, sculptorul) și de care nu s-a ales nimic. Este proiectul unui grup statuar care ar reprezenta, la nivelul circulației pietonale și în firescul unei posturi curente — odihna de o clipă pe o bancă — cele două personaje. Acest tip de sculptură integrată la scara trecătorului este foarte răspândită în Statele Unite și în Europa Occidentală (în special în Germania), dând privitorului, prin «coborârea de pe soclu», o senzație de familiaritate cu personajul sculptat. Ei bine, Vlad Voiculescu mi-a promis că va duce la capăt acest proiect și nu pot decât să mă rog zeilor culturii să se poată ține de cuvânt“.

Știm acum că fostul viceprimar și ministru n-a mișcat un deget pentru a-și ține promisiunea. Probabil că dacă ar fi făcut asupra lui presiuni oameni ai vechiului sistem s-ar fi executat în doi timpi și trei mișcări. Așa, ne consolăm citându-l pe patronul nostru spiritual, al tuturor, Nenea Iancu. Acesta deplângea faptul că Bucureștiul e un oraș fără monumente și fără istorie. Îți vine să-i replici, în limbajul lui atât de colorat: Ba pardon, monșer, monumente avem! Cu istoria și cu onoarea, în schimb, stăm prost de tot! l