De la Nikita Sergheievici la Vladimir Vladimirovici

Am în rafturile bibliotecii câteva „curiozități“ – nu numaidecât rarități bibliofile, ci mai degrabă cărți ce pot părea astăzi insolite, întrucât țin de alte timpuri și nu pot fi înțelese decât prin raportare la contextul respectiv. Una din aceste cărți (pe care am moștenit-o de la tatăl meu, el însuși mare amator de astfel de „curiozități“) este Față în față cu America, volum apărut în martie 1960 la Editura Politică. Este o carte masivă, de 700 de pagini, tradusă din rusește și cuprinzând relatarea vizitei pe care Hrușciov a întreprins-o, în septembrie 1959, în Statele Unite. Textul e opera unui colectiv de ziariști sovietici, în frunte cu binecunoscutul – pe atunci – Aleksei Adjubei, care pe lângă statutul lui de gazetar avea calitatea, deloc neglijabilă, de a fi ginerele lui Hrușciov. Cartea e o capodoperă în materie de propagandă și e de notat că ea a fost tradusă într-un timp record în România. Am mai vorbit despre această carte (oricum, ea furnizează un material inepuizabil) comentând, de pildă, episodul vizitei lui Hrușciov la Hollywood când, asistând la filmarea unei scene din Can-can, cu Shirley MacLaine în rolul principal, Nikita Sergheievici iși arată dezgustul față de destrăbălarea femeilor care, în sistemul capitalist, își dau fustele peste cap. Mi-am amintit de Față în față cu America cu ocazia întâlnirii dintre Biden și Putin, întrebându-mă ce s-a schimbat, dar și ce a rămas la fel după 60 de ani de la acea călătorie istorică.

Hrușciov mergea în Statele Unite la invitația președintelui Eisenhower și era, într-adevăr, o vizită istorică. Moscova pregătise atent terenul și dăduse, chiar înaintea plecării liderului sovietic, două lovituri de imagine: lansase o rachetă care atinsese Luna și se putea mândri că avea în dotare un spărgător de gheață atomic, botezat – firește – Lenin. Cele două evenimente erau menite să demonstreze uriașele progrese ale Uniunii Sovietice, pe cale nu doar să ajungă din urmă, ci și să întreacă Statele Unite. De altfel, elogiile celebrând realizările oamenilor sovietici sunt nenumărate mai ales că ele pun în evidență, prin contrast, tarele lumii capitaliste. Absolut orice poate fi pretext pentru propagandă. Avionul cu care zboară peste ocean Hrușciov este un TU-114, cea mai mare aeronavă din lume, la aterizare ea atinge delicat solul, făcând să se ridice – conform, pare-se, unui ziar american – „un norișor de fum alburiu“. Când călătorește, în interiorul SUA, cu un Boeing 707, avionul – notează ziariștii sovietici – izbește brutal solul, cu o bufnitură surdă. În fapt, turbopropulsorul TU-114 a fost produs în doar 32 de exemplare și a fost proiectat de Andrei Tupolev ca versiune civilă a bombardierului TU-95. Foarte interesantă este retorica prin care Hrușciov și ziariștii ce îl însoțesc se victimizează, în așa fel încât să potențeze discursul propagandistic: se plâng tot timpul că americanii denigrează Uniunea Sovietică și că astfel sabotează coexistența pașnică, dar în același timp atacă permanent Statele Unite. Temele acestor atacuri sunt binecunoscute și se regăsesc de altfel la contestatarii „progresiști“ de astăzi: discriminarea femeilor, discriminarea și persecutarea negrilor, inegalitățile sociale, sărăcia, rasismul etc. Întâlnim, așa cum era de așteptat, foarte multe mostre de umor involuntar. Iată un scurt pasaj despre coca-cola (adevărată obsesie pentru propaganda comunistă): „…numele de coca-cola nu reprezintă numai o băutură răcoritoare, dar mai ales un principiu nou, specific american, de pătrundere monopolistă pretutindeni unde se pot stoarce profituri“. În alt loc aflăm că vizita la New York a lui Hrușciov avea prevăzută și o călătorie cu metroul; în acest scop, în stația unde urma să ia metroul înaltul oaspete au fost înlocuite becurile cu altele mai puternice, metroul new-yorkez fiind nu numai urât, ci și prost luminat. Călătoria cu metroul s-a anulat, fapt pentru care, ne asigură ziariștii sovietici, au fost puse înapoi becurile vechi.

E o mare diferență, desigur, între demagogia înșelător bonomă a lui Hrușciov, glumele lui grosolane, replicile lui menite să stârnească aplauzele galeriei și căutătura rece a lui Putin, insinuările lui perfide, abilitatea lui de a se menține la vârful puterii. Și totuși… Pe amândoi îi caracterizează ambițiile expansioniste, Hrușciov era în fruntea unui imperiu, Putin a anexat teritorii și doar noile raporturi de forță pe plan mondial îl împiedică – deocamdată, cel puțin – să meargă mai departe. Hrușciov s-a dus în Statele Unite cu gândul, am convingerea, să-l „îmbrobodească“pe Eisenhower, cu atât mai mult cu cât mandatul președintelui american se apropia de sfârșit. Putin și-a zis, poate, că bătrânul Biden nu constituie o amenințare reală și că n-are rost să agite apele acum, când China este problema cea mai nevralgică. Amândoi s-au dovedit versați în arta de a eluda răspunsurile la întrebările neplăcute. Când a fost întrebat despre reprimarea în sânge a Revoluției maghiare din 1956, Hrușciov a răspuns că așa-zisa chestiune ungară „a rămas la unii ca un șobolan mort în gât: de supărat îi supără, dar nici să-l scuipe nu pot“. Și ca și cum vulgaritatea acestui răspuns în doi peri n-ar fi fost de ajuns, liderul sovietic a adăugat că, la o adică, ar putea pune și el întrebări incomode americanilor. La fel, întrebat despre bruierea postului de radio „Vocea Americii“, a spus că URSS nu tolerează „discursul urii“. Simetric, pentru Putin opozanții sunt „extremiști“ și nu pot participa la alegeri. În legătură cu Navalnîi, a declarat că acesta a încălcat legea și că este tratat în închisoare ca orice deținut obișnuit. În fine, a subliniat că America nu trebuie să se amestece în „afacerile interne“ ale Rusiei.

O particularitate a cărții este consistentul grupaj de scrisori de adeziune și de admirație, trimise din toate colțurile lumii, inclusiv din România și chiar din Statele Unite. E greu să alegi perla cea mai frumoasă din atâtea minunății. Ele arată un lucru important: că Moscova avea specialiști remarcabili și în zona exercițiilor de stil.