Zece ani fără Fănuș Neagu

S-au împlinit, în 24 mai, zece ani de la plecarea dintre noi a lui Fănuș Neagu.Ca și în cazurile lui Constantin Țoiu sau George Bălăiță – ca să mă refer la creatori din aceeași generație șaizeci –, dispariția sa a fost înconjurată de discreție și indiferență, din partea unei societăți căreia i se sugerează modele dintr-o altă paradigmă, nu numai valorică, dar și morală.

Prin comparație, debutul prozatorului, la finele întunecaților ani 1950, s-a produs fulminant, „aureolat“ de scandalul eliminării de la Școala de Literatură „Mihai Eminescu“ și susținut discret de nume grele ale genului, ca Mihail Sadoveanu și Zaharia Stancu (acesta din urmă îl poreclise, nu se știe de ce, Balzac și îl aprecia, ca și pe Ștefan Bănulescu, drept un scriitor ce promitea să „coboare“ proza românească la câmpie, după dominația de câteva decenii a oamenilor de munte, de la Creangă și Hogaș la Agârbiceanu).

Era, evident, perioada distanțării de sovietici a regimului comunist de la noi, iar incidentul eliminării din instituția menită să îi formeze pe „tinerii scriitori“ ai epocii nu i-a dăunat lui Fănuș Neagu, dimpotrivă. Mai ales că primele volume de povestiri, Ningea în Bărăgan (1959), Somnul de la amiază (1960) și Dincolo de nisipuri (1962), acreditaseră un povestitor robust, cu o enormă capacitate de expresie (dar încă nededat la excesul metaforic care îi este astăzi reproșat și de criticii cei mai favorabili) și, mai ales, cu o tipologie umană nemaiîntâlnită în proza noastră. Cu mult înainte ca fantasticul lui Eliade sau Voiculescu să (re)devină frecventabil sau ca realismul magic sud-american să fi ajuns în România, Fănuș Neagu călca apăsat pe aceste teritorii, fără a se fixa în vreunul. Obsesia devorantă a stilului nu este vizibilă în aceste prime culegeri de povestiri, în care prozatorul-stihie creează o lume devorată – ca și autorul ei – de o dublă sete: de a trăi și de a (se) povesti.

Adeziunea criticii șaizeciste i-a adus rapid autorului Cantonului părăsit (1964) consacrarea, ca un adevărat „clasic în viață“, iar puțin mai târziu, datorită în special lui Nicolae Manolescu, a pătruns și în manualele de literatură, devenind astfel unul dintre reperele a ceea ce Ion Bogdan Lefter a denumit, mai târziu, neo-modernism. Adică ruptura de dogma realist-socialistă și revenirea la modelele modernismului interbelic și la tradiția literară românească, ocultată în deceniul stalinist.

Cei zece ani scurși de la dispariția scriitorului, chiar dacă nu au adus mari exegeze și interpretări – un mic cult este încă întreținut, cu mijloace critice sărmane, în spațiul literar brăilean –, au reprezentat o perioadă de limpezire și cristalizare a unui profil literar mai îndepărtat de legendă și mai apropiat de o evaluare lucidă. Procesul de decantare critică este necesar, mai ales pentru că Fănuș Neagu a străbătut, activ și combativ, și perioada de după 1989. Poziționarea sa politică i-a atras puține simpatii și multe adversități, care s-au răsfrânt atât asupra „revizuirii“ operei sale din timpul comunismului, cât și asupra receptării celei de după. „Metaforita“ a fost un cal de bătaie comod pentru adversari: pe baza ei, i s-au relativizat meritele de povestitor și i s-a negat orice șansă ca romancier. Romanele din ultimii ani (Amantul Marii Doamne Dracula, 2001, Asfințit de Europă, răsărit de Asie, 2004), ambele, cu titluri nefericite, au fost executate, pe necitite, de neaveniți cu parapon, nemulțumiți de opțiunea politică a autorului, iar jurnalul său intim nici măcar n-a fost parcurs de critică. Singura relectură pe criterii estetice, desprinsă de legendă, dar și de eventuale aprehensiuni extraliterare, a fost cea din Istoria critică a literaturii române. Nicolae Manolescu, nu tocmai un admirator al… genului fănușian, a demonstrat că povestirile și nuvelele din primele volume stau în picioare și azi, ca unele dintre cele mai originale creații ale prozei postbelice, ca și romanul Îngerul a strigat! (1968), în care nu există – ca în altele din epocă – reziduuri realist-socialiste ori mitul ceaușist al „Congresului al IX-lea“. Rămâne, prin urmare, destul, nu numai pentru ca Fănuș Neagu să nu-și piardă locul în canon – aspect reconfirmat, de altfel, și de Lista canonică a literaturii române, ampla anchetă a revistei noastre din 2019 –, ci și pentru ca necesara revizuire critică, la un deceniu de la trecerea lui la cele eterne, să însemne și o nouă interpretare a operei.

De pildă, una în care romanul Frumoșii nebuni ai marilor orașe (1976) să nu mai fie citit ca o simplă – și parțial nereușită – replică la Mateiu Caragiale. Este evident că, deși recuzita exterioară a romanului trimite la Craii de Curtea-Veche, în realitate, Fănuș Neagu, ca și Sadoveanu, are modele stilistice mai modeste. În cazul de față, Ionel Teodoreanu, nu autorul Pajere-lor. Romanul „primului şi ultimului Caragiali“ (cum îi spune undeva Ion Barbu), gândit şi meditat ani îndelungaţi, are o structură circulară, închisă, care-şi conţine toate semnificaţiile şi în care nici un episod nu e de prisos. Frumoşii nebuni…, dimpotrivă, respiră un aer de libertate a construcţiei vecin – vezi observaţia mai veche a lui Valeriu Cristea – cu anarhia, similar povestirilor autorului. Structura romanului fănuşian este una barochistă, descentrată, permiţându-i prozatorului să o împăneze cu tot soiul de episoade a căror legătură cu trama este enigmatică, rămânând a fi descifrată ulterior de cititor, cum ar fi episodul cu Tommy Lup, din închisoare, şi povestea levitaţiei unui puşcăriaş. În fapt, autorul se străduieşte (şi reuşeşte) să reabiliteze funcţia catarctică a actului povestirii, a epicului în stare genuină, convins fiind că şi cititorul modern îşi doreşte să depăşească facila lectură de identificare ce însoţeşte, de cele mai multe ori, romanul convenţional. Pentru Fănuş Neagu, observă Eugen Simion, literatura e validă atunci când sparge graniţele realităţii, mutând înţelesurile pe un plan simbolic. Citit azi, Frumoşii nebuni ai marilor oraşe pare mai curând o distopie, o anti-utopie. Fantasma de care sunt animate personajele este evadarea. Pe palierul realului, lumea în care trăiesc este una atroce: Radu Zăvoianu este chemat într-un sat dobrogean ca să asiste cum osemintele părinţilor săi, morţi la Canal, sunt batjocorite dintr-un ordin politic stupid, Ed Valdara este scos din echipa Dinamo şi trimis la o circă de miliţie pentru că are prea multă personalitate, iar Raminţki este silit să recurgă la compromisuri, spre a putea exista ca scriitor. Asta Dragomirscu, pe de altă parte, pleacă – fuge, mai bine zis – în străinătate, iar Tudor Fluture se refugiază în vânătoarea de câini la stabilimente de sănătate mintală, ce seamănă mai mult, de fapt, cu nişte puşcării. Căutarea lumii de la margine, a cârciumilor de mahala, a ţigăncilor şi cloşarzilor, la care se dedau voluptuos personajele, nu este (doar) o reminiscenţă mateină. Acest spaţiu damnat este singurul liber, într-o societate totalitară. El reprezintă, prin urmare, echivalentul citadin al lumii „ţăranilor suciţi“, din prozele scurte cu tematică rurală de la începutul anilor 1960: un refugiu şi, în acelaşi timp, un purgatoriu. Această lume desmădulată, cum zice cronicarul, nu oferă personajelor nici o cale de ieşire, alta decât cea a excesului, a ignorării limitelor, a abandonării speranţei.

Ar fi cazul, de asemenea, să procedăm la o relectură critică a volumelor de povestiri de după ce „metaforita“ i-a îndepărtat pe critici de cărțile prozatorului. Pierdut în Balcania (1982) și O corabie spre Bethleem (1997), de exemplu, conțin numeroase povestiri și nuvele în care îl regăsim pe Fănuș Neagu cel de dinainte de Insomnii de mătase (1981), cartea care l-a fixat în zona reușitelor stilistice facile și relative. Însemnările sale intime din Jurnal cu fața ascunsă (2004), apoi, sunt un remarcabil jurnal de creație și, totodată, o bună cale de acces în biografia și în poetica scriitorului, mai ales că unele stereotipuri ale receptării chiar se cuvin amendate. De pildă, cel al ușurinței compoziției. De fapt, prozatorul scrie greu, se trudește cu cuvintele și nu o dată este străbătut de gândul zădărniciei scrisului. Supărătoare în roman, abundența metaforei este mai la locul ei în proza scurtă, acolo unde Fănuș Neagu este acasă (cum suna titlul uneia din cele mai reușite povestiri ale sale). Contestabil în Frumoșii nebuni ai marilor orașe, în Scaunul singurătății sau în Asfințit de Europă, răsărit de Asie, prozatorul este excepțional în Ningea în Bărăgan, Dincolo de nisipuri, Vară buimacă, Îngerul a strigat!, precum și în alte zeci și zeci de schițe și povestiri, alcătuind unul dintre cele mai originale universuri ficționale din literatura contemporană.