La Ravenna, unde Dante a găsit între 1318-1321, exilat, adăpost și protecție mai cu seamă la familia potentatului Guido (Novello) da Polenta, el însuși poet, se pare că a fost scris Paradisul, o parte a Purgatoriului. Mai mult, toată regiunea Romagna se pare că l-a inspirat pe Alighieri, dar mai ales pădurea de pini din apropierea Adriaticei, „pineta di Ravenna“ loc pe unde probabil, spun unii, s-ar fi plimbat poetul. Mă refer la împrejurimile fostul port, funcțional în Antichitate, in Classis (in Classe), Classe denumind flota, port acum dispărut. Locul a păstrat ceva din gloria Ravennei, capitala Imperiului roman de Apus, între 402-476, oraș înfrumusețat arhitectonic de Teodoric și de Iustinian. Poate mozaicurile bisericii Sant Apollinare din secolul al VI-lea le va fi văzut și Dante, așa cum și pelerinul de azi le poate vedea. Vestită este mai ales absida, care ne prezintă un paradis terestru, miei, arbuști, arbori, flori, păsări, pe registrul de jos. Pe cel superior, crucea, iar la întretăierea axelor sale, pe un cer albastru cu nori, în medalion, Cristos. Totul mi se pare că ar consuna cu „la divina foresta spessa e viva“ cum apare în Cântul al XXVIII-lea al Purgatoriului. Ea se opune pădurii teribile înfățișată, alegoric, la începutul Infernului: „Spre amiaza vieții noastre muritoare/ajuns, într-o pădure-ntunecoasă/mă rătăcii pierzând dreapta cărare/Nu-i chip să spun/căci prea cumplit m-apasă/ și mă-nfioară gândul ei, ce cruntă/mă-mprejmuia , ce-adâncă și stufoasă“ cum traduce Eta Boeriu. Mai cumplite sunt pădurile din Cântul al XIII-lea al Infernului, pădurea sinucigașilor: „Nu frunze verzi, ci veștede culori/nu drepte crengi ci noduroase foarte/nu roade-n pomi ci spini otrăvitori“, unde damnații sunt preschimbați în copaci, pe care harpiile-i desfrunzesc. Terținele conturând paradisul terestru din Cântul XVIII, spuneam, sunt total opuse apăsătoarei stări înfățișate mai sus, întunericul s-a schimbat în lumină, teroarea vinovăției în bucuria purificărilor succesive. Pădurea din Purgatoriul ni se prezintă ca un locus amoenus: „Dorind să bat cu pașii mei întinsul/pădurii dese și să-i simt strânsoarea/prin care ziua își cernea cuprinsul,/n-am zăbovit, ci, părăsind cărarea,/ pornii încet pe pajiștea-nflorită /ce prin văzduh îmbălsăma suflarea/Și-o boare dulce,-egal—potolită,/ cu framăt lin, de vânt suav, arare/se legăna pe fruntea mea trudită“. Descrierea reface un topos literar clasic, o alegorie a vârstei de aur „iar frunzele se-nfiorau ușoare/și se aplecau pe unde-n veci cel sfânt/și vajnic munte-ntinde umbre-n zare/dar nu-ntr-atât se-nfiorau de vânt,/ca păsările ce prin ram săltau /să nu-și urmeze măiestritul cânt“, dar și o localizare precisă: „lito di Chiassi“. „Țărmul de la Classe“. Dante excelează în ambele registre, în cel sublim, inefabil, din Paradisul, unde descrie trandafirul, roza celestă, aduce prin Sf. Bernard laude devotate Sf. Fecioarei sau încearcă intuirea misterului Trinității. Dar este neîntrecut și în scenele tragice, sau dramatice, crude, terifiante, vezi Infernul, lacul înghețat unde se canonesc trădătorii, ori scenele cumplite cu contele Ugolino, murind cu copiii de foame, macabra scenă a răzbunării acestuia.
Dacă ar fi să căutăm înrudiri cu vreun poet român, în ceea ce privește firescul cu care trece de la tonalitatea tragică la seninătatea tonului imnic, de la dramatism la inefabilă vibrație, de la umor la subtilitate filosofică, ne putem gândi la Tudor Arghezi, și el cu vigoarea specific dantescă, ironia anticlericală și complexitatea armoniilor poetice. Sunt rari poeții care să exceleze în ambele registre, tragic și comic, să le alterneze cu atâta patos și umor ca la Dante. Dracii din Infernul, Cântul al XXII-lea au ceva din oastea Țiganiadei, hazul gros, popular, gesturile, păcălelile, numele pestrițe, colorat echivalate de Coșbuc și preluate de Eta Boeriu. Scenele de un comic nebun ne amuză, pe cât ne impresionează măreția altor terține. Arghezi la fel are însușirea rară de a scoate din imund, din „bube, mucegaiuri și noroi“ nestemate și limpezimi eterice.