„Noaptea Sfîntului Bartolomeu“ și alte metafore

Noaptea Sfîntului Bartolomeu“ este o metaforă puternică, încărcată încă de emoție. Ea vine de departe: de la masacrarea, în Franța, a creștinilor protestanți (peste 30 000) chiar în Noaptea Sfîntului Bartolomeu, 23-24 august 1572, de către credincioșii catolici pe un fond, firește, de dispută politică. Pentru poetul Nicolae Prelipceanu cruzimea nemăsurată impusă evenimentului a devenit o metaforă politică perpetuă în instaurarea și dăinuirea oricărei dictaturi, dar și una metafizică prin raportare la conștiința onestă a omului. Adică și o metaforă a vinovăției ontologice, în orice caz, morale. Ce-ai făcut în noaptea Sfântului Bartolomeu (titlul nu doar al celui mai vestit poem al autorului, ci și al antologiei sale din 1999, Ed. Eminescu) e o întrebare-somație grea, ce pare fără ieșire: ai fost făptuitor fie și simbolic, prin pasivitate, lașitate, consimțământ tacit, fie prin acțiune directă? Ești, deopotrivă, vinovat. Chiar faptul de a nu te fi născut atunci, în momentul istoric al faptelor, nu e o scuză, fiindcă oroarea s-a rostogolit și se rostogolește încă istoric, faptic sau moral. Trimiterea la comunism, chiar la postcomunism (un comunism rezidual, mental, inerțial) e transparentă. Iată versurile percutante, vii, insomniace: „Ce ai făcut în Noaptea Sfîntului Bartolomeu/ Știu vei răspunde că ai stat singur la tine în casă împotriva Nopții Sfîntului Bartolomeu/ că ți-ai scris gîndurile pe hîrtie singur/ că nici nu te născuseși în secolul ăla/ că gîndeai împotriva Nopții Sfîntului Bartolomeu așa nenăscut cum erai“ (Ce-ai făcut în Noaptea Sfîntului Bartolomeu, în volumul De neatins de neatins, 1978, Ed. Junimea).

Nicolae Prelipceanu e un poet ironic din sagacitate: vede fisuri peste tot, acolo unde nici nu te gîndești. În expresii, în cuvinte, în lipsa lor de proprietate, în situații, ezitări, în consimțiri vinovate, fie prin tăcere lașă sau complice, chiar în voluntarism nătîng. De asemenea, ironia lui atacă orice patetism și gravitate pozate sau suspecte. Chiar metafora , inima care irigă cu sînge orice poem, este atacată, relativizată, reinventată, cu alt sens, dinspre ironie. Bunăoară, Nicolae Prelipceanu îi descoperă un înțeles ignobil, oricum, de comună folosință, nu de artă. Anume cel din limba (neo)greacă unde metafora „înseamnă tramvai, sau metrou sau chiar tren (…)/ adică te sui în metaforă și te duci/ părăsești totul și tristețe și bucurie/ și alte sentimente contradictorii-contrare care te chinuiau (…)/ toată lumea se duce acolo cu metafora/ toată lumea evadează (la iarbă verde) cu metafora“… (Metafora). O revenire la accepțiunea strict literară a metaforei înseamnă și o „cădere în sus“, adică o recuperare a ei în sensul cel mai tensionat existențial, nu doar anecdotic: „… ce faci cînd metafora e în grevă/ poate că-ți iei cîmpii sau îți iei tălpășița (pe jos)/ pur și simplu/ ca pe vremuri/ cînd metafora nu însemna transport în comun/ ci transportul tău/ de unul singur/ din singurătate în singurătate.“ (Metafora).

A treia ipostază a ei, a metaforei lui Nicolae Prelipceanu, este cea întrupată în Ion de la gară, o identitate camuflată ori un alter ego al poetului. Un personaj simbolic, ciudat, posedat de poezie în mod natural, dezinteresat. E asemănător fabulosului și tot simbolicului personaj imaginat de Matei Călinescu în minunata sa carte Viața și opiniile lui Zacharias Lichter. Iată-l pe Ion de la gară al lui Nicolae Prelipceanu: „nu-mi amintesc de la ce gară era Ion și nici unde își făcea veacul (…)/ ceea ce e sigur este că Ion scria poezii/ nu se știe dacă acolo în gară sau într-un loc secret al lui/ dar la gară le spunea în gura mare cam așa cum facem noi acum… / aș da oricît să-i găsesc versurile aș da tot ce am scris și/ încă ceva pe deasupra să mai pot citi o prostie scrisă de el/ pe lîngă marile prostii canonice și necanonice pe care viața/ mea le pune zilnic în față unadouătreipatrucinci doar așa ca să-l uit pe Ion de la gară și scrierile lui alese cenzurate/ numai de călător milos care-i dădea o bucată de/ pîine întrerupînd pentru cîteva minute fluxul creației“ (Ion de la gară).

Sublimă metaforă a poetului și deriziunii sale dintotdeauna. Sau a nebuniei.