Ursul românesc

Îl rog pe dl deputat Bulai, președintele Comisiei de Cultură din Camera Deputaților, să mă scuze că am împrumutat titlul editorialului meu de la o poezie a lui Mihai Beniuc (nomina odiosa, pentru adepții politicii corecte, precum d-sa). Mai în glumă, mai în serios, spun că ar cam trebui să învățăm să ne ținem gura în public. Dl Bulai, inclusiv. Dacă eu ar trebui să învăț să mă tem de politicieni corecți (sic!), dl Bulai ar trebui să învețe să se teamă de oamenii cu bun-simț. Să trecem.

Ideea mi-a venit de la bietul urs, pe numele lui neaoș românesc Arthur, ucis mișelește de, Dumnezeul națiunii să țină cu noi, un străin de neam. Dacă braconierul asasin era un român neaoș, n-ar fi fost probabil niciun scandal. Niciun protest, nicio indignare. Ar fi rămas o problemă internă, adică între noi, românii neaoși. Cum se întâmplă ceas de ceas și zi de zi cu tot felul de evenimente nefericite, de la arderea deșeurilor, care produce poluare, până la bătăi pe aeroporturi precum cel din Lutton, Anglia, extern doar ca loc al desfășurării, de fapt, intern în toată puterea cuvântului. Politica corectă nu-mi dă dreptul să nu-i consider pe autorii unor astfel de fapte români neaoși.

Ursul cu pricina, devenit el însuși cetățean român, victimă a străinilor profitori, constituie o ilustrare perfectă a unei mentalități recurente, ba chiar a uneia care tinde să devină dominantă în societate, care dă vina pentru toate neîmplinirile noastre pe diverse influențe străine. Nu dăduse Dragnea în judecată Comisia Europeană fiindcă nu era de acord cu judecata lui? La care trebuie să adăugăm divergențele cronice între PSD și Comisia Europeană, între 2016 și 2020. Limbajul PSD ne amintește de acela al regretabilului Vadim Tudor. Și îl anticipează pe acela al AUR. Pentru Vadim, pentru PSD, pentru AUR, pericolul vine exclusiv din afară. Vorba neaoș românească – „ce-și face omul cu mâna lui“ – nu pare a fi valabilă pentru mulți români neaoși. Cum, adică, noi neaoșii să ne facem rău?! Uite că ne facem, cu mâna noastră, și chiar ceas de ceas și în proporție de masă.

În fond, cine a dorit mai mult decât noi să intrăm în UE? Sondajele o probau în epocă. Ca să începem acum să mârâim, ca niște câini înfometați, gata să muște mâna care îi hrănește. În definitiv, cea mai elementară regulă de politețe îți cere să respecți obiceiurile casei în care vrei să intri. Dacă n-ai chef să te descalți, când intri într-o moschee, nu intri și basta. Dacă vrei să-ți păstrezi pălăria pe cap, când intri într-o biserică, nu intri și gata. Lucrurile sunt, în fond, foarte simple. Alegerea îți aparține.

A da vina pe străini, pe Celălalt, e o politică veche de când lumea. Străinul a fost totdeauna țapul ispășitor. Rol jucat de-a lungul istoriei de străini sau de minoritari, evrei, țigani și alții. Neaoșii sunt scutiți de acest rol. Ei se consideră etern nevinovați. E limpede pe ce pariază AUR și fanii lui: pe exacerbarea sentimentului național, cel care-i pune la adăpost pe toți neaoșii. Această mentalitate îi face pe foarte mulți să folosească apelativul român, chiar când e evident că e vorba de un cetățean. Președintele Iohannis însuși ni se adresează cu același cuvânt: dragi români. Regele ni se adresa cu dragi concetățeni. Confuzia pleacă, am mai spus-o, de la Constituția noastră, care, pe modelul celei franceze, confundă naționalitatea (pe care o ai de la naștere și nu ți se poate lua în nicio împrejurare) cu cetățenia (dobândită prin lege la o anumită vârstă și care se poate retrage în funcție de abateri grave). Puternicul pașaport al SUA îi ține aproape pe toți cetățenii americani, indiferent de una din multele naționalități conlocuitoare de pe teritoriul american. Dixi!