Un concret fantast

Angela Furtună cultivă o poezie elegant vitalistă, revărsîndu-se îmbelșugat din interiorul eului spre a cuprinde lumea în parametrii săi. Realul și ficțiunea, materia brută și cea biologică, rațiunea și senzoriul o slujesc deopotrivă într-o strădanie de-a acorda o aparență de normalitate acestui clocot formalizat. Nimic nu s-ar cuveni omis. O insațiabilă dorință de-a filma tot ce oferă/refuză existența răzbate fără oprire printre versuri. Textele nu fac economie verbală sub acolada unei identități feminine cum un consecvent factor unificator. „E o zi ca oricare alta, în sîngele tău subțire și albastru,/ femeie expusă privirii tuturor,/ stînd între ferestre și pereți de muzeu/ laolaltă frumosul artistic și frumosul brut/ împreună urîtul estetic și urîtul istoric/ cînd urcă blînd în zilele ce au mai rămas/ cum clipele ce se întorc în tine/ amintire ce refuză să tacă// strălucirea stingerii în piele de animal rar“. În textura ființei zilele se scurg într-o sacrificială monotonie cu rol de factor antinomic al materiei efervescente ce i se oferă. Pînă la o secvență cochetă a cedării prin prezență ispititor senzuală, asociată cu un altier simțămînt de dominație: „Totul îți aparține, azi, în palat și talcioc,/ femeie expusă privirii tuturor/ caligrafie prin formol și schelet de sidef/ harfa minții răscolind zăpada inimii“. Firește nesatisfăcută de actualizare, Angela Furtună trece în virtual. Apelul la relaționările obștești dovedindu-se insuficient cum un exercițiu de modestie al unei suverane, d-sa preferă insolitul dur, nu o dată cu masochistă alură. Discursul conturează o feerie glacială: „Cel ce se poate resemna cu victoria/ e doar un ciob/ cel ce se poate preschimba în propriul prieten/ e singurul tău dușman/ cel ce se poate așeza în inima tuturor durerilor/ deprinzînd bucuria de a se iubi pe sine la fel ca pe ceilalți/ este singurul soldat care nu trădează/ sau poate că e doar un constelator/ în jurul căruia se produc minuni – aici sunt de acord cu medicul care taie în carne vie/ făcînd dintr-un om o jumătate de înger/ restul rană pentru cuvinte“. Un materialism dens e transfigurat de propria-i inspirație. Consemnînd cu resemnare nebuloasa inițială („împacă-te cu frigul din tine: e doar un alt trup ce ți s-a dat/ pentru a te naște// fără de miez întunericul/ fără de auz și fără văz/ fără degete copilul lup și fără privire“), autoarea ajunge la o reacție care îi este adesea proprie: o dispoziție rebelă ce are ca obiect complexitatea dinamică a istoriei: „Așa cum ai comprima timpul/ pentru a trăi pe viu istoria cuvintelor/ o emisie de răzvrătire// clovnii și împărații/ delirul și rațiunea/ gradele de libertate ce se adaugă aripilor tale“. Spre a încheia cu același îngheț avînd un alibi geologic: „Împacă-te cu linia aceea frîntă:/ e o falie după care se rupe din inima ta ca un ghețar/ un vulcan plin cu ouă preistorice“. Mai peste tot insurgența temperamentală operînd cu termenii conștiinței pe care, paradoxal, îi relativizează. O atare oscilație între fabulosul mereu însuflețit de sine și codul conceptual se impune ca o manieră productivă. Elementul constatativ se asociază cu fiorul suprarealist, cel pe care un poet francez îl socotea a fi un „realism la pătrat“, aidoma unei circularități: „fiecare vede în farfurie un ochi care se dilată pînă ce se încleștează/ în jurul privitorului și îl absoarbe ca o ventuză în propria mitologie./ vîntul creează poveștile, nu omul./ el doar le răspîndește printre frații săi“. Pe această cale i se dă cuvînt din nou istoriei cum unei justificări iraționale, unui adevăr stihial: „trauma estului este pădurea lui de lanțuri și sîrmă ghimpată/ din care femeile, selecționate ca instrumente ideologice de montă/ foarte practice, și-au făcut rochii și placente. fără armură crește ziua/ ca o piele de prunc peste rănile putrede al estului./ privindu-le prin judecata absenței/ dumnezeu este vocea aceea de care se agață frica“. Perspectiva vizionară e susținută tot timpul de o atentă lucrătură a imaginilor ale cărei componente pot fi izolate: „morții sunt odgoanele cu care dumnezeu ne leagă de mal“. Sau: „bunica nu știa să fie bătrînă. o luam în palme ca pe o bucată de plastilină și făceam din ea figurine“. Sau: „estul i se scurgea prin tibii ca o măduvă“. Factorii incluși într-o asemenea laborioasă accesare a unui concret fantast indică inclusiv o strategie de „control“. Mitologica multiplicare a trupului e constrînsă deopotrivă sideral și anatomic: „nu ți-am spus încă, dar aceasta este starea cînd ți se deschid/ arterele direct în pămînt cum într-o novă infinită/ eu am mai mulți ochi și/ mai multe limbi de vorbit/ cu fiecare în parte/ și deschizîndu-i fiecăruia timpul ca pe o cutie toracică/ scenă a formelor viitoare/ teatru al abstracțiunilor“. Există aici un du-te-vino de-o aspră tandrețe între vremi mai apropiate ori mai îndepărtate. Organicul și anorganicul, starea de veghe și transa, natura și muzica întîlnindu-se în ciorchini de notații opulente: „elastice cuiburi. cînd începea luna octombrie, deja strugurii se zbăteau/ în zgîrciul aracilor. mameloane supte. boabele deveneau sfîrcuri/ îmblînzite acum și de simfoniile lui mahler. sau martiriul sfântului sebastian al lui debussy“. Pe de altă parte, momentele concentrării apoftegmatice se asociază în acest confesional generos cu libertatea dicteului automat, flux mîntuit al existenței însăși: „frumusețe/ nemărginită și durere, tehnicitate biologică și urlet –/ gadgeturi și stenturi, radiații și substanțe care ne țin în viață/ de parcă am dori, ca niște proști iluminați, să fim în viață dincolo de viață“. Totul sub semnul unei cărți „ce se scrie singură/ pentru că înafara ei totul e lipsă de adevăr“, ceea ce îndreptățește consiliul pe care autoarea și-l adresează sieși: „ai răbdare să trăiești și te vei vindeca scriind“. Poetă de înaltă clasă, remarcabilă eseistă, e de mirare faptul că Angela Furtună n-a beneficiat pînă acum de atenția corespondentă a criticii. Oare de ce?