Culianu, viețile postume (III)

Închei în paginile de față schița începută în cele două numere precedente, oprindu-mă la Evoluția ideilor și Etapele exegezei. Acesta este nucleul unui text mai lung și mai tehnic despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu (IPC) care va fi publicat în volum spre finele anului (la Editura Polirom).

Evoluția ideilor

Am spus cîndva că parcursul in telectual al lui IPC duce de la erudiție la idee. Formula este desigur dras tică, pare reducționistă și primitiv teleologică, dar indică tendința centrală a unei opere de mare diversitate internă, în care se experimentează continuu, deopotrivă în scrierile academice și în cele literare; jurnalul și corespondența sînt puntea vie permanentă dintre ele. La IPC, mai mult ca la alții, aceste diverse forme și strategii discursive sînt intens interactive (inclusiv programatic, adesea în cheie ludică, dar în spiritul lui Ficino și al întregii Renașteri: iocari serio). Ca să dau un inevitabil exemplu comparativ, creația literară a lui Eliade este în mai mare măsură ilustrarea codată relativ transparent a conceptelor din opera savantă și o „camuflare“ a teoriilor și partizanatului ideologic (strîns legate și tot mai criticate din anii 1970 pînă azi). Erudiția și ideile nu pot fi separate, dar chiar savanții veritabili au excelat rareori în ambele domenii, iar cazurile în care unul dintre ele se dezvoltă fără celălalt sînt notorii. Problema celor mai mulți autori este împotmolirea în labirintul faptelor și amănuntelor, incapacitatea (psihologică, intelectuală, ideologică etc.) de a se ridica la concept.

Lectura operei lui IPC evidențiază evoluția autorului de la primele încercări literare și științifice la ultimele publicații și marile proiecte. Avem marile coordonate ale acestei evoluții în volumele citate în prima parte a schiței mele. Pot da aici doar imagine mișcată a procesului.

La Iași, din fragedă adolescență, IPC începe să-și vădească deopotrivă curiozitatea enciclopedică și înzestrarea literară. Poate a doua l-a determinat să meargă la Litere și să lase pentru o vreme în urmă pasiunea, deja evidentă din copilărie, pentru științele exacte — în care familia sa excelase din secolul XIX. Această pasiune (vocație!), care se lega de imaginarul social prin publicațiile de știință popularizată (cele din vechea bibliotecă de acasă și cele noi, prezente în librăriile, chioșcurile de ziare și bibliotecile noului regim), avea să revină în prim-plan spre finalul studiilor universitare italiene, pe fundalul prăbușirii paradigmei tradiționale din istoria religiilor, pentru a inspira și modela în continuare întreaga operă a lui IPC, pînă la sfîrșit.

În ambianța bucureșteană din anii primei studenții (1967-1972), în consonanță cu preocupările tipice ale cercurilor științifice, în urma frecventării unor spirite afine, mai ales profesori și colegi de calibru comparabil, precum și sub influența noului Zeitgeist global al anilor 1960, care se resimțea și la noi și, nu tocmai paradoxal, încuraja revenirea la Tradiție și în general la cultura interbelică, IPC a trecut de la studiile de etnografie și folclor la cele despre Renaștere. Transferul de la Română la Italiană e metonimia acestei transformări, iar descoperirea lui Eliade îi oferă lui IPC o salutară perspectivă de viitor. Eliade devenea rapid o figură-cheie pentru cultura română înaltă și în același timp inspira (celor superior înzestrați) o cale de ieșire din ea spre universal, dacă nu chiar o mare operațiune de Umwertung, o tentativă de a rescrie, revaloriza și depăși localul. Eliade însuși o făcuse printr-un vast cerc (vicios), transfigurînd localul și propunîndu-l ca universal (pe plan filozofic, mai mulți congeneri rămași în țară au făcut la fel, în același spirit interbelic: Vulcănescu, Noica, alții), dar și alte scenarii erau posibile. IPC reprezintă o ieșire din cerc, iar primul pas a fost deplasarea de la etnografie (și proto-etnologie), pe atunci (și pînă după 1989) una din extensiile domeniului Litere, spre Renaștere, unde îl aștepta un întreg univers, împreună cu modelul uman aferent: l’uomo universale.

Studiile de istoria religiilor la Milano, raportul formativ cu Ugo Bianchi, care s-a profilat o vreme ca alternativă la Mircea Eliade, rămînînd însă și el în urmă pe măsură ce IPC intra într-un raport tot mai strîns cu magistrul român, au fost etapa decisivă următoare. De la Milano încolo, cu toate dificultățile și corecțiile de traiectorie, linia vieții lui IPC este continuă, ascendentă, în contact direct și tot mai fertil cu mediul profesional din istoria religiilor și cu vîrfurile științei mondiale, în primul rînd cu cele din noua epistemologie și din științele tari. Deopotrivă din interiorul disciplinelor și tot mai detașat de ele, IPC avea ambiția declarată de a (re)integra toate domeniile cunoașterii și experienței într-o viziune holistă, inteligibilă, teurgică.

Etapele exegezei

Deși IPC a plecat din țară la vîrsta de 22 de ani, a existat un mediu în care el a rămas prezent în spirit aici. În primul rînd, familia restrînsă – mama, sora, mătușa, cărora li s-a adăugat prin alianță scriitorul și disidentul Dan Petrescu —, apoi familia extinsă, printre care, în generația lui, viitorul profesor la Medicină Miron Bogdan și viitorul scriitor român și universitar american Dumitru Radu Popa îi fuseseră prieteni apropiați din copilărie. Evident, nu fusese uitat nici de cei cu care se întîlnise într-un fel sau altul în perioada școlarității ieșene și a studiilor de Litere la București, în săli de clasă, biblioteci, cenacluri, excursii, boemă.

Dar să ne oprim o clipă pe pragul absolut: 21 mai 2021. Toată opera lui IPC, cu excepția textelor scurte de pînă la plecare, literare și științifice, risipite în periodice (cel puțin 50 de titluri, cu tot cu manuscrisul volumului de proză Arta fugii; teza de licență nu era publică), precum și cu cea a unui studiu de maturitate tradus de mine, amînat mult și publicat în 1990 („Dr. Faust, mare sodomit și necromant“, R.I.T.L., nr. 3-4/1989-nr.1-3/1990), a apărut în România postum. Existau unele referințe (uneori doar aluzive) la Culianu în periodice, în special în cele ieșene, dar ele nu constituiau realmente un profil. Nu știu, pentru a da un alt exemplu, cine va fi citit recenzia mea la Eros et Magie à la Renaissance. 1484, strecurată cu complicitatea amicală a lui Liviu Antonesei și Mihai Dinu Gheorghiu în Anuarul Centrului de Științe Sociale al Universității Al. I. Cuza din Iași (1987). Ori eseul meu Hermeneutică și antimetodologie. Note despre Mircea Eliade ca epistemolog, bazat explicit pe sugestiile lui IPC și publicat de Aurel Codoban în „Echinox“ în 1988 (nr. 2-3). Interviul luat de Andrei Oișteanu lui IPC în 1984 și scos cu peripeții similare tot în R.I.T.L. (nr. 3/1985) este prima și singura altă excepție de la regula tăcerii publice în privința lui IPC.

În consecință, numai interviul luat lui IPC de Gabriela Adameșteanu pe 2 decembrie 1990 și publicat în „22“ pe 5 aprilie 1991, intervențiile lui la Radio Europa Liberă, precum și articolele sale politice radicale din revista new-yorkeză „Lumea liberă românească“ (decembrie 1989-decembrie 1990) pregăteau cumva reîntîlnirea postumă a lui IPC cu publicul românesc.

Exegeza a trebuit să pornească practic de la zero. Prin abnegația Terezei Culianu-Petrescu și a lui Dan Petrescu, opera a început să fie publicată mai întîi la Nemira (la Humanitas a apărut numai dicționarul religiilor, scris de IPC, dar purtînd inițial și semnătura lui Eliade) din 1994, pentru a continua să apară sistematic la Polirom, împreună cu cele mai solide părți din exegeză. Cum în România nu existau specialiști veritabili, exegeza serioasă s-a format din mers, prin traducere, editare critică, prin texte liminare și, în fine, prin monografii.

Acum, cînd vedem capătul acestui proiect editorial, o nouă generație de exegeți ai operei lui Ioan Petru Culianu începe să se afirme, mai ales în universități românești și italiene. Să sperăm că discuția va continua.