Alexandru Antemireanu

În amintirile sale despre viața literară în care a debutat, pe muchea noului secol, Mihail Sadoveanu consacră o pagină mai degrabă simpatetică uitatului Alexandru Antemireanu care, într-o activitate febrilă și risipită, „a scris o carte bună: Căpitan Costache, evocare din trecut“ (în Anii de ucenicie, cap.XIV). Din literatura lui, cam decolorată în parte de supralicitare și în același timp de indecizie – căci el scrie versuri simboliste sub pseudonimul Elvira Santorino, proze neoromantice sub pseudonimul Hjalmar și foiletoane critice excesiv de dure în ziarul „Epoca“ – privirea lui Sadoveanu distinge romanul unei reconstituiri foarte atente a revoluției de la 1848 care, într-adevăr, suportă bine și lectura unui cititor modern. Spre deosebire de reconstituirea târzie și tendențioasă a lui Cezar Petrescu (și aceasta având interesul ei, trebuie spus), cea a lui Antemireanu pleacă de la intenția de a urma documentele vremii fără nici o imixtiune proprie și explică acest principiu într-un text care precede apariția romanului în foiletonul ziarului „Epoca“: „Am voit în acest roman să fac istoricul revoluției de la 1848; m-am dezbrăcat de orice idee preconcepută, am cătat în mărturiile vremii adevărata direcție (…) spre a reda mai bine caracterul personagiului, am pus adeseori în gura lor vorbe pe cari le-am găsit scrise în deosebite publicații…“ (Căpitan Costache, ziarul din 21 oct. 1898). Sigur că și autorul are opțiuni partizane, dar acestea explică doar punctul de plecare al operei, nu o influențează: Antemireanu, în pofida preferințelor sale lirice, este un teoretician al specificului național în artă, un teoretician – trebuie spus – deschis și cu antene europene. Romanul ar fi deci doar ilustrarea convingerii că celebra recomandare a lui Kogălniceanu („istoria noastră are destule fapte…“ etc.) nu și-a epuizat nici valoarea, nici resursele.

Notița care însoțește începutul publicării este importantă pentru că se oprește asupra „țelului pe care l-am avut scriind acest roman, precum și asupra izvoarelor de cari m-am slujit. Epoca de la 1848 formează una din epocile de glorie ale națiunii noastre. S-a scris mult cantitativ despre ea … și cu toate acestea, cât de puțin spun toate aceste scrieri! În toate e aceeași veșnică povestire a evenimentelor politice“, în diferite interpretări, dar în care cititorul nu poate găsi nimic „despre viața intimă de atunci, nimic despre relațiile familiare, despre obiceiurile, despre starea Bucureș tilor de la 1848. Epocile anterioare sunt mai bine cunoscute decât această puțin depărtată vreme…“. Antemireanu pare să fie primul scriitor, primul romancier de la începutul secolului trecut pentru care viața de zi cu zi, preocupările obișnuite ale oamenilor precum și felul lor de a se îmbrăca, par tot atât de importante cu cele publice: „Evenimentele de ordin politic – prea puțin de ordin social – au absorbit pe toți scriitorii de atunci în dauna vieții private“, notează el cu regret.

Pe scurt, romanul pune în scenă evenimentele care premerg și însoțesc desfășurarea revoluției, cu personaje și desfășurările cunoscute pe scena principală a istoriei, însoțite în marginile ei de o intrigă romanțioasă desigur inventată pentru a feri de uscăciune didactică restul: un elev al lui Heliade intră în conjurație pentru a răzbuna necinstirea fetei pe care o iubea și asistă din vecinătatea marilor eroi la mai toate scenele importante: întâlniri ale conjuraților, impunerea Constituției, dilemele și fuga lui Bibescu, complotul contrarevoluționar și apoi arestarea colonelului Odobescu etc., până la intrarea turcilor în București, lupta din dealul Spirii și înăbușirea mișcării după care, dezabuzat și rănit de pierderea iubitei, Radu intră în călugărie.

Construit pe documentele istorice cunoscute până atunci (memoriile lui Heliade, scrierile lui Aricescu, cartea lui Vaillant etc.), romanul lui Antemireanu se integrează în manifestările care au marcat în 1898 împlinirea unei jumătăți de veac de la revoluție și au marcat totodată începutul unei abordări istorice, dincolo de simpatii și opțiuni politice ale evenimentului. Ca și Eminescu, pe care-l urmează în multe din ideile sale politice, Antemireanu consideră că țelurile și chiar atitudinea idealistă a revoluționarilor de la 1848 au fost trădate de generația care le-a urmat: „Credințele vechi și întăritoare urgisite; idealul disprețuit: iată ce a zăcut de două decenii, și mai zace și acum, în noaptea care a învăluit sufletele urmașilor lui Cârlova și ai lui Bolintineanu. Iată rodul trudnicelor osteneli ale generației de idealiști cari au ridicat la 1848 stindardul sângeros al revoluției“ (Cauza răului, în ziarul „Epoca“ din 22 iulie).

Îmbogățită și diversificată prin lecturi bogate de poezie, mai ales din poezia franceză contemporană, cu predilecție pentru noua poezie parnasiană din pleiada admiratorilor lui Leconte de Lisle, opera lui merită o mențiune pe care i-o oferă în trecere Istoria lui Călinescu (mă refer, desigur, la ediția din 1941), dar care nu este de fapt portretul meritat pentru că Antemireanu apare aici doar la Bibliografia finală, ca autor al unui portret al lui… Gr.H.Grandea, în „Epoca“ din 5 dec.1897. Amănuntul este ilustrativ și pentru felul în care activitatea lui Antemireanu se ascunde mulți ani printre alte trimiteri fără importanță, dar și pentru felul în care își aduna informația G.Călinescu pentru Istoria sa; numele lui Antemireanu este reabilitat însă în portretul pe care îl realizează Remus Zăstroiu în marele Dicționar al literaturii române (ed.a doua, vol.I, 2016). Văzut abia acum în perspectiva unei jurnalistici pe care a practicat-o cu stăruință, puțin cunoscuta operă de critic al literaturii contemporane desfășurată de Antemireanu în „Epoca“, unde a fost și redactor între 1900 și 1903 (mai înainte, o perioadă redactor chiar sub mâna lui Caragiale) care poate fi apreciată și ca o contribuție la dezvoltarea unei ambianțe potrivite pentru maturizarea și diversificarea foiletonisticii românești de la începutul secolului. Ea merită o pagină de rememorare, ca toată publicistica noastră din aceeași perioadă dinaintea Primului Război Mondial, care ilustrează o efervescență culturală și o largă disponibilitate pentru noutățile literaturii europene: Leconte de Lisle și alții. Alături de o traducere din Heredia, din 1897, sau de enigmatice traduceri între care se strecoară și niște posibile „Reminiscențe“, din 1896 și 1897, în „Convorbiri literare“ apar mai multe povestiri sau basme folclorice, preluate sau repovestite de Antemireanu, despre care nu știu să fi fost cercetate și recuperate de folcloriști: Ciobanul și fata de împărat, Câmpan Verde și frumos sau Zâna de pe tărâmul florilor ș.a.

În general, informația asupra vieții și activității lui Antemireanu este lacunară, lipsindu-ne adesea de elemente importante cum este, de pildă, existența revistei „Ilustrațiunea română. Revistă artistică, literară, ilustrată“ apărută în patru numere la începutul anului 1903, chiar sub conducerea lui Antemireanu; într-o revistă mediocră, cu colaborări ale lui Al. Obedenaru, G. Tutoveanu sau Ludovic Dauș, el are limpezimea și forța de a recunoaște deschis: „într-o perioadă de criză a literaturii, după Eminescu, lipsa unei mișcări literare este evidentă“. Antemireanu face parte și dintre colaboratorii săptămânalului „Universul ilustrat“, apărut între 1892 și 1897, alături de G. Coșbuc, Radu D. Rosetti, I.A. Bassarabescu și alții, unde mulți autori – dintre care cei mai mulți și-au câștigat celebritatea – sunt preluați din paginile altor reviste: Eminescu, Creangă, Alecsandri, Odobescu, Alexandrescu și alții. Cea mai importantă prezență a lui Antemireanu din perspectivă istorică este însă aceea din paginile mai multor numere din „Convorbiri literare“, în rubrica de recenzii, între anii 1895 și 1898, semnate în general cu pseudonime sau acronime cunoscute (Pollux, Lisandros ș.a.), dar volumele recenzate sunt ale unor autori importanți: G. Coșbuc, Versuri și proză, Radu D.Rosetti, Duioase, la Alcalay, G. Admirescu Russe, Vise roze, cu o prefață de Al. Macedonski, Ludovic Dauș, Spre moarte. Nuvele, în Editura „Revistei literare“ a lui Caion, din 1897, la care au mai colaborat sau vor colabora Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, Ispirescu, Mircea Demetriade, I.C. Săvescu, Anghel Demetriescu și alții.

Pe lângă explorarea neobosită a vechilor și generoaselor filoane devenite clasice, și cercetarea revistelor, a publicisticii și a arhivelor din marile biblioteci păstrează un material încă necunoscut. Noi n-am reușit încă să terminăm lucrări documentare începute cu mulți ani în urmă, de pildă ediția a doua, revăzută, a Dicționarului general al literaturii române, în care ultimul volum apărut, al cincilea (literele M-N), a apărut cu doi ani în urmă. În Cuvântul înainte la Bibliografia I.L.Caragiale, apărută în 1997, Eugen Simion felicita pe autori și apreciază că acest tip de lucrări este extrem de util și deci necesar; în pofida tradiției, acestea vor trebui duse până la capăt, „fie doar și pentru ca să nu se zică în continuare că noi, românii, suntem spirite adamice și din această pricină nu terminăm niciodată ceea ce am început“. Au trecut de atunci 24 de ani.