La o nouă lectură

Spre deosebire de volumele de serie, în cazul cărora este suficientă o singură lectură, edificatoare, cărțile cu adevărat importante merită și trebuie recitite. La Căderea în lume de Constantin Țoiu, roman apărut în 1987 și reeditat, de atunci, în mai multe rânduri, cunoaștem deja personajele. Iată-i pe Babis Vătășescu, „stârpitura“, piticul pe care oamenii nepreveniți îl iau la început drept un copil (deși are patruzeci de ani), tatăl lui, Vasi, bătrânul aproape orb, fostul prefect de Covurlui și bon viveur din anii interbelici, solicitat acum să povestească diferite scene și episoade din viața lui, fratele acestuia, Babis întâi, mort de tânăr, prin execuție, frații Negotei, cel mai mic, Leo, avându-l ca prototip pe Paul Georgescu (care încă trăia când Țoiu și-a publicat romanul), precum și personajele feminine, la fel de bine conturate: Mita, iubita devotată mai întâi legionarului Babis unu, iar apoi amintirii sale, Sara, evreica salvată de acesta în anii prigoanei rasiale, Marga, din familia Negoteilor, o femeie distinsă și „coaptă“ portretizată cu vădită plăcere de romancier, ori madam Filionescu, femeia simplă și descurcăreață, care îi ajută pe Vătășești, pe cine a mai rămas dintre ei (Vasi și Babis al doilea), în anii 1980… Toată galeria personajelor, de la cele centrale, unul cu funcție de memorialist (Vasi), altul de narator (Babis al doilea), la cele secundare și episodice, este constituită de Țoiu cu o mână de mare romancier. Personajul, fiecare dintre ele, este descris fizic și studiat, sub ochii cititorului, în limbajul, gestica și ticurile lui, în inflexiunile verbale, lexic și tonalitate: o descriere cvasi-completă, dar nu didactică, ci făcută în fluxul intrigii și cu prilejul, de obicei, al unei conversații. Inclusiv personajele episodice, precum Veștemeanu, în care îl recunoaștem pe Nichita Stănescu, rămân astfel în memorie datorită cadrului de acțiune sau dialog în care ele sunt plasate fără ostentație, în modul cel mai firesc. Ajuns la deplina maturitate artistică, stăpânind ca puțini alți prozatori români arta compoziției epice, Țoiu „așteaptă“, cu răbdare, ca propriul său roman să „ducă“ înspre un episod sau altul în care anumite personaje vor trebui portretizate, descrise și analizate. Astfel, deși în prezentul romanului soarta tragică a lui Babis întâiul este de mult cunoscută (acesta fiind executat cu peste patru decenii în urmă), abia când, prin povestirea Mitei, ajungem la contextul marșului său de pedeapsă către Turnu Severin și la confruntarea anterioară cu liderii Mișcării, de care aparține, figura și cuvintele Succesorului legionar ne vor fi dezvăluite. Țoiu nu utilizează așadar un Narator impersonal, ubicuu și omniscient, care să ofere cititorului informație despre orice personaj, oricând și oriunde s-ar fi manifestat acesta. Romancierul ajunge în mod așa zicând natural și organic la secvența epică în care, manifestându-se, un personaj se reliefează. Căderea în lume ne duce către personajele romanului, într-un mod analog celui remarcat de Nicolae Manolescu în privința elementelor de intrigă: „Dacă în prezentul acțiunii, nu se întâmplă mare lucru (plimbările lui Babis al doilea cu domnul Negotei prin zăpada uriașă, vizita la domnul Leo, amintiri declanșate de personajele întâlnite), romanul crește, insesizabil, pe dedesubt, în toate direcțiile, pe măsură ce sunt depistate rădăcinile lungi, nesfârșite din trecutul oamenilor și al faptelor“. De accentuat și asupra curajului romancierului de a da, în 1987, un asemenea roman „cu probleme“. Din reperele biobibliografice alcătuite cu acribie de Marius Miheț (unul dintre cei mai buni cunoscători ai operei lui Țoiu în întregul ei) se poate afla că romanul a apărut „cu mari greutăți“ și că doi scriitori s-au opus publicării: Paul Georgescu obiecta că este reabilitat legionarismul, iar Eugen Barbu, eternul Barbu, că e atacat naționalismul… Volumul nu a mai apărut la Editura Eminescu, ci la Cartea Românească, condusă în acei ani de George Bălăiță, iar cale liberă publicării a dat Paul Niculescu-Mizil, cu argumentul că „nu-i vorba decât de o ficțiune“. O ficțiune, da, însă una plină de istorie recentă, expusă aproape transparent, fără codificările simbolice și turnura alegorică des întâlnite în proza din acei ani. Cenzura se vedea pusă în fața unui roman cu legionari și comuniști, cu fanatici și corupți, cu atmosfera toxică ideologic a sfârșitului epocii interbelice, cea din anii instalării comunismului la noi (aici Țoiu a pus totuși un bemol, mai mult sugerând decât numind lucrurile), în fine, cea a penuriei generalizate din prezentul romanului, în care vom recunoaște cu ușurință anii din urmă ai epocii Ceaușescu. Astfel, dacă dialogurile cu Leo Negotei sau cele anterioare cu Sara ne reproiectează în „logica“ perioadei staliniste, micile întâmplări din iarna în care începe și sfârșește romanul oferă o imagine realistă asupra ultimului deceniu comunist. Madam Filionescu le aduce Vătășeștilor, bătrânului aproape orb pe care-l admiră și fiului său, Babis al doilea, lapte și o bucată de carne: trofee prețioase în contextul penuriei generate de noua politică de stat. Bineînțeles că, în aceeași iarnă, abia pâlpâie gazele în locuința Vătășeștilor, iar pe străzile pe unde se tot plimbă Babis doi (seara și noaptea, ca să nu fie văzut), apar și „niște căsuțe ferite, scăpate de la demolări, iertate, ori amânate doar“ (p. 62). Cu multă grijă și cu un apreciabil curaj tematic, Țoiu își ferește elementele și aspectele de realitate istorică și socială, trecută și prezentă, de intervenția abuzivă a Cenzurii, făcând loc, într-un fel sau altul, fragmentelor ori tablourilor după care putem reconstitui o epocă. Din ficțiunea romanescă plină de istorie din Căderea în lume, un istoriograf, un politolog, un sociolog ar putea reface structura unor perioade și epoci în succesiune, așa cum citind Comedia umană a lui Balzac avem acces la un întreg social, politic și istoric. Extrem de interesantă (și, de asemenea, de un real curaj) este inserția în roman a unor dispute ideologice purtate de exponenți ai diferitelor orientări. După ce Rebreanu a făcut ceva similar în Gorila, riscul a fost, în epoca următoare, acela al punerii la index. Țoiu pare să fie la fel de pasionat precum personajele sale în dialog și în confruntare de idei atunci când înfățișează „turnirul“. Scenele se lungesc, se dilată în funcție de argumentația bogată a unor personaje cărora, fiind intelectuali, le place mult să gândească și să-și dispute ideile cu ale altora. Romanul devine în acest fel nu doar o țesătură de istorii personale și familiale, ci și o întretăiere de replici dialogate, discursuri, tirade, aproape niciodată lipsite de confruntare directă și ecou al ei. Intensitatea disputelor de idei și ideologii, de credințe și filozofii existențiale, nu scade, de la începutul și până la finele cărții. Simbolic, din această perspectivă, Babis întâi este pedepsit de liderii Mișcării legionare să facă un marș, desculț, de la Suceava până la Turnu Severin, ținând totodată un legământ al tăcerii. A face un intelectual din romanul lui Țoiu să tacă e ceva la fel de crud ca a-l trimite să meargă pe jos, desculț, sute de kilometri.

Închei relectura acestui mare roman cu câteva observații despre fraza lui Țoiu, în care toate aceste replici și reflecții, amintiri și scene de viață, se includ în modul cel mai firesc. Romancierul își adaptează perfect scriitura la momentul, cadrul și contextul dintr-o pagină sau alta a cărții. O filă este fie „aerisită“, atunci când dialogul e unul „de lume“, mai monden și superficial, fie, dimpotrivă, încărcată, atunci când portretizarea unui personaj sau prezentarea întâmplărilor ce-i precedă intrarea în scenă solicită un spațiu mai dens de expunere. Autorului îi place să descrie la fel de mult pe cât gustă desfășurarea unei conversații sau a unei dispute de idei. Dacă, la acestea din urmă, atenția lui se îndreaptă, cum e și firesc, către argumentația unei poziții sau a unei situații, atunci când descrie lucruri, Țoiu o face cu un simț al realului ieșit din comun: un real el însuși reliefat, scos în evidență, oferit cu textura lui. Fraza, în aceste situații epice, devine consistentă, aproape palpabilă, romancierul pipăind cuvintele ca pe niște stofe și întorcându-le de pe o parte pe alta pentru a-l alege pe cel mai potrivit. Autorul e, aici, nu numai un artist al compoziției, ci și un stilist excepțional, dar nu în sensul că scrie „frumos“. El scrie, pur și simplu, bine. Căderea în lume este una dintre capodoperele noastre prozastice din regimul trecut; și îi invidiez, cumva, pe tinerii care se vor întâlni pentru prima dată cu un asemenea roman, publicat înainte ca ei să se nască.