II
Schița începută săptămîna trecută continuă aici cu două secțiuni: Viețile antume și Viețile posibile. Ultimele două secțiuni rămîn pentru săptămîna viitoare: Etapele exegezei, Evoluția ideilor.
Viețile antume
Cea mai cuprinzătoare și mai autorizată biografie a lui Ioan Petru Culianu (în continuare, IPC) a fost dată pînă acum de sora sa, Tereza Culianu-Petrescu, și a fost publicată deja, cu diverse revizuiri și adăugiri, în engleză, română și italiană. Este nucleul unei cărți necesare, încă nescrisă, care ar trebui să reconstituie din surse eterogene coroborate minuțios și competent (de la mărturii la confesiuni, de la arhive de familie la arhive de servicii secrete etc.), legîndu-le strîns de toate contextele relevante și istoricizîndu-le consecvent, viețile antume ale lui IPC, adică toate lumile paralele și secante în care s-au desfășurat diversele existențe, tribulații, roluri sociale, multiple selves, tatonări, experiențe (etc.) avîndu-l pe el ca subiect și obiect. Ted Anton a realizat deja, cu multă muncă și mișcătoare empatie, venind de foarte departe din toate punctele de vedere, o carte în care unele din aceste obiective au fost atinse: Eros, magie și asasinarea profesorului Culianu (originalul american, 1996; trad rom. de Cristina Felea, 1997, 2005; prefață de Andrei Oișteanu). Dar tentația suprainterpretării vieții pe baza unor elemente senzaționale și disparate din operă, actualitate și istoria României era încă prea mare, iar lucrarea era destinată publicului american. Pentru viitoarea carte biografică pentru care pledez aici, poate un efort colectiv, lucrarea lui Ted Anton va fi o sursă prețioasă, nu o lucrare de referință. Distincția aparent pre(ten)țioasă vieți antume, vieți posibile și vieți postume sugerează trasee reconstructive mai puțin „creative“ și mai sigure decît biografia monolitică, ditirambică și retrospectiv telelologică, anacronică și confuză în privința cauzelor, efectelor și determinațiilor. Dacă reunim pentru o clipă toate viețile amintite mai sus într-una singură, cea a lui IPC a fost o viață exemplară în sensul secular evidențiat paradigmatic de microistoria italiană, nu în cel hagiografic. A fost parcursul deopotrivă singular și reprezentativ al vieții unui om excepțional pe care contextele îl „normalizează“ fără a-i afecta caracterul exponențial, funcția de radiografie a tuturor universurilor prin care trece, indiferent de regimul lor ontologic. O radiografie vie, adesea conștientă, ludică și reflexivă; o adevărată metaforă și o tentativă de depășire ale idealismului de aparatură, ale efectului observatorului asupra lumii observate. Astfel și-a trăit, visat, imaginat, proiectat (în toate sensurile) IPC toate viețile: ca un om eccezionale normale (Edoardo Grendi), dar nu unul „inocent“, prins în rețele fără scăpare, ci unul înzestrat cu niveluri de detașare și emancipare, care luptă pentru a-și trăi (în lumea noastră și în altele) liber viața, viețile. A-l cita pe Borges în acest cadru este inevitabil, cu diferența că avem de-a face cu un om real, nu cu un personaj imaginar sau hibrid (distincții fără sens pentru Borges). Deci fiecare tentație interpretativă trebuie „bine temperată“ prin luciditate analitică și istorică.
Mai mare cu aproape cinci ani, Tereza Culianu-Petrescu este un martor prețios al vieții fratelui său, începînd cu anii copilăriei în mediul amenințat de istorie și ocrotit de familie din casa din Str. Sf. Atanasie nr. 13 și din alete cîteva. Cunoaștem astfel din sursă sigură rutinele, pasiunile, lecturile, școlaritatea și vacanțele lui IPC (între care cele de la Văratec au semnificație specială, întărită de prezența eretico-isihastă a dădacei „Manea“, fostă călugăriță), tipice pentru pătura lui socială în acea epocă sinistră. Lumea empirică a lui IPC era una în rapidă disoluție și avea în centru o veche familie de elită aflată pe lista scurtă a țintelor luptei de clasă. Istoriografia noastră postcomunistă (scrisă adesea – repet o observație mai veche — de descendenți ai cîștigătorilor acelei lupte, nomenclatura și „masele largi“) vorbește mult de represiunea de Partid și de „stat“, dar prea puțin despre ostilitatea celor care se ridicau din clasele de jos și priveau la „foști“ ca la resurse (de la lucruri jefuite proletar ori cumpărate pe nimic la spațiu locativ) și obstacole. Am observat direct în anii 1980 dificila coabitare a foștilor proprietari cu vecinii plantați în alte imobile din curte, deveniți și mai utili regimului după afirmarea ca disident a lui Dan Petrescu, cumnatul lui IPC.
IPC a reconstituit în corespondență, jurnal și ficțiune atmosfera acelui spațiu-timp decisiv pentru tot ce avea să urmeze. Avem și amintiri ale altora din medii similare, ne putem reprezenta viețile și orizonturile unor oameni care se știau condamnați. O schiță genealogică dată de Mihai-Sorin Rădulescu ne ajută să urmărim vertical și orizontal ramurile familiilor Culianu și Bogdan, să situăm drama lor într-o ordine social-istorică mai largă, deci să legăm (auto)biografiile și ego-istoriile de microistorie și Istorie.
În același mod trebuie tratate și celelalte vieți antume ale lui IPC: studenția bucureșteană în plină variantă autohtonă a contraculturii globale din anii 1960-1970, în care se inserau (osmotic, anxios și bovaric) etosul și supraviețuitorii boemei interbelice, cu toate ale lor; exilul italian, de la cursuri de vară la lagărele de refugiați, supraviețuirea problematică și tentativa de sinucidere, de la noua licență la resocializarea într-o lume aflată în derivă anarhistă și comunistă; primele succese savante și tot ce înseamnă ele ca luptă pentru afirmare, asceză și transformare a sinelui, deziluzia de a fi fugit dintr-o țară parcă blestemată într-un Occident care se dovedea himeric (angoasele civilizaționale ale lui Spengler sunau ca o falsă profeție optimistă); viața din Olanda, pe plan profesional, social și personal (singurătate, căsătorie, divorț); doctoratele la Paris și realitatea exilului intelectual de acolo; relația cu Eliade, primele vizite și instalarea la Chicago, tot drumul de la debut internațional la consacrare și ultimele proiecte.
Viețile posibile
În volumele coordonate de mine pe care le-am amintit data trecută, Liviu Antonesei semnează „If sau un triptic despre viață și cărți“, o frumoasă ucronie inspirată de IPC. În textul „After sau ‘pururea tînăr’ sau despre relația maestru-discipol în cîteva din ‘lumile posibile’ sau povestea pe care nu voiam s-o scriu“, apărută într-un alt volum colectiv (Nicu Gavriluță, coord., Ioan Petru Culianu. Memorie și interpretare, Iași, Editura T, 2002), autorul a revenit la istoria contrafactuală pentru a o combina cu memoriile și confesiunea, vorbindu-ne despre întîlnirea sa reală cu IPC la Iași, în vara lui 1972, și intuiția lui că a întîlnit un maestru, în ciuda diferenței mici de vîrstă dintre ei.
Andrei Codrescu, într-un pasaj din Messiah (Simon & Schuster, 1999), a inaugurat tema vieților posibile ale lui IPC (scrise de alții). Există și alte rescrieri ficționale similare, cu diverse grade de fidelitate și cu diverse niveluri de realizare literară: Claudio Gatti, Il Presagio. Un thriller esoterico (Milano, Rizzoli, 1996, trad. rom. de Geo Vasile, Polirom, 2015); José Antonio Aguilar Rivera, La fiesta de las turcas (Ciudad de México, Editorial Aldvs, [2001]); Laurențiu Orășanu, Migranții (Eikon, 2015, postfață de Bedros Horasangian), un roman mai elaborat și cu elemente bazate pe documentare, inclusiv în ceea ce-l privește pe eroul principal, Matei Gorganu, o imagine mișcată a lui IPC.
Gabriela Gavril a discutat sistematic, încă de acum două decenii, cam toate formele de discurs care s-au născut sau se pot naște din interacțiunile între biografie și deconstrucțiile, experimentele, speculațiile, mistificările (ludice sau nu) inspirate de ea. Iată o temă la care s-ar putea reveni, în spiritul explorării euristice a vieților contrafactuale. Biografia ideală ar avea numai de cîștigat.