Poetul sătmărean George Vulturescu ne propune un nou volum de versuri: Printre vânătorii de orbi. Publicat la doi ani după Maladiile lămpilor (Editura Tracus Arte, 2019), noul volum reușește, în pofida perioadei scurte de gestație, să fie mai articulat și mai consistent decât precedentul. Încă din titlu ni se dezvăluie un început de poveste sub pecetea simbolului. O caracteristică a poeziei lui George Vulturescu este firul roșu ce-i străbate creația încă de la debut. Autoficțiunea, mitologiile personale se reliefează de la bun început pentru a deveni mai bine definite, mai aprofundate cu fiecare nouă carte de poezie. Nu putem spune că e un pariu al poetului cu literatura, o încercare calculată de a-și croi un drum aparte în lume. Este vorba, mai probabil, de felul de a înțelege și de a trăi poezia. Ca pariu, ar fi fost riscant: încercarea nu e nici singulară, nici cu mari sorți de izbândă. Dimpotrivă, riscul este acela al situării între epigonism și autopastișă. Cum e puțin probabil ca tânărul Vulturescu să fi despicat firul în patru la debut, ci mai curând a început să scrie cu avânt și încredere, așa cum o fac tinerii poeți, privind retrospectiv, de la Printre vânătorii de orbi la Frontiera dintre cuvinte, acest fir roșu despre care vorbeam este vizibil și indică un traseu original.
Melodramatic, poetul domnește, precum Împăratul care cu un ochi plânge și cu altul râde, asupra unui teritoriu liric croit pe măsura propriilor neliniști. Acest teritoriu, al său și doar al său, este cartografiat, îmblânzit, sondat cu fiecare volum pe care îl scrie. Lirica sa este o spirală, fiecare cerc însemnând o interpretare, o reinterpretare pe aceeași temă. Uneori pe un nivel superior, alteori inferior ori stagnând. Printre vânătorii de orbi desenează o spirală superioară. Cititorul este purtat prin pădurea de simboluri, unele personale, altele căpătând coloratură personală. Inserțiile livrești, jocul de-a decriptarea sensurilor, pipăirea unor elemente din viața/biografia „reală“ în țesătura versurilor fac din lectura acestui volum un parcurs intelectual agreabil.
Eternul joc dintre lumină și întuneric, dintre victimă și călău/vânător tensionează poemele și întrețin emoția. Binele și răul se deschid într-un evantai de expresii: albul și negrul, vederea și orbirea, lumina și întunericul, lirismul orfic și tumultul dionisiac. Bogatele semnificații sunt punctate prin sinecdocă: nordul, ochiul, oglinda, lampa, lira.
De factură epică, poemele sunt ample și spun povești, legende, parabole sub semnul lamentației.
Maxime, sentințe conferă coloratură livrescă și emfază poeziei: Când nu cari tu cuvintele poemului/ desființezi adevărul Golgotei sau Golurile de memorie sunt ca și monezile de pe care s-a șters stema regilor. Alteori, întrebările retorice aduc irizări filozofice: Seul topit secretă lumină/ Nu e liturghie în combustia lămpii? Nu e un drum și poemul?
Întrebări despre arta literară se ridică în poeme despre literă, vers, literatură, viața scriitorului. Efemerul (poetul) ca inițiator al eternității (poezia) sunt o constantă a volumului: albul hârtiei este un infern pentru o literă neagră,/ să-ți privești cititorii în ochi, Domnule Bremond,/ nu e o rugăciune care nu cere nimic?
În mod firesc, se coagulează liric o profesiune de credință: Nu dramatiza: versurile Maeștrilor/ nu sunt o hartă/ a unor comori îngropate// Nu invidia: cartea Maestrului/ e un mormânt de-asupra căruia ți-a fost dat/ să arunci bulgării de lut (…)// Nu refuza să te întâlnești cu un poet tânăr – / el poate fi oglinda care-ți va păstra chipul.
Ochiul, în dubla sa ipostază, văzător sau orb, permite, în cazul poetului, accesul spre izvorul vederii, al luminii și al poeziei, fiind un instrument al salvării.
Printre vânătorii de orbi este o carte a ezitărilor, a neliniștilor translatate în poezie, iar George Vulturescu se dovedește a fi un poet onest din Nord.