Spiritul filodormei

Despre Jacques Ellul aveam imaginea unui marxist travestit în misionar creștin, genul de ateu lovit de damblaua de a crede în accentul implacabil al legilor economice, dar nu oricum, ci sub patrafirul pocăinței hristice. Asemenea gînditori își fac o manie din invocarea pîrghiilor infailibile care împing istoria spre un singur deznodămînt, cel al întronării mîntuitoare a bunăstării universale, grație împărțirii echitabile a bogățiilor din lume. Cel puțin acesta era portretul ce reieșea din Metamorfoza burghezului și Subminarea creștinismului, două volume de vădită pletoră verbală. Lui Ellul îi place perorația lungă și tonul drastic, cu țîfna aceea răspicată de a vesti mari răsturnări pe care pînă la urmă nu le săvîrșește. Acum, cu volumul Omul și banul, m-am răzgîndit: Ellul e un creștin eșuat, a cărui credință în Hristos i-a fost pervertită de prea multă stufoșenie teoretică. Sunt cazuri cînd vîna credinței se usucă sub avalanșa scoliilor docte, în virtutea unei atrofii fatale, care, de dragul pertractărilor doctrinare, ucide spiritul. Și astfel, în loc de a zbîrnîi pe tipsia entuziasmului, insul crede cu țîrîita, ca sub apăsarea unei resemnări ce-i sabotează imboldul mistic, rezultatul fiind un doctrinar căldicel, care împacă capra cu varza spre a da cîștig de cauză lupului. Iată impresia pe care mi-a lăsat-o Omul și banul. Capra e Dumnezeu, varza e banul, iar lupul e Mamona. Cea dintîi trăsătură bizară a volumului stă în unghiul cu precădere teologic: Ellul vorbește despre ochiul dracului (banul) prin prisma Bibliei, punînd față în față Vechiul și Noul Testament, pentru a le învedera deosebirile. În Vechiul Testament bogăția este o virtute, banul un instrument de aservire a dușmanilor, iar camăta un mod de a separa prietenii de vrăjmași. În schimb, în Noul Testament repudierea banului e radicală, bogăția este socotită un păcat (cu codicilul arhicunoscut că mai degrabă trece cămila prin urechile acului decît să ajungă bogatul în împărăția cerurilor), iar Iisus îi alungă pe negustori din templu. A doua trăsătură stranie e postularea unei forțe de ordin spiritual: banul nu e nici obiect, nici marfă, cu atît mai puțin o convenție înzestrată cu valoare de schimb. Banul este o putere îndeosebi spirituală, de vraja căreia nimeni nu poate fugi. Relația om-ban nu poate fi în nici un chip abolită, de aceea încercarea de a o bagateliza sub motiv că arghirofilia este un morb de care creștinul nu se lasă molipsit e doar un mod de a ocoli problema. În jurul banului domnește un cîmp spiritual de tip malefic, căruia Iisus i-a dat numele de Mamona. Mamona nu e un termen metaforic, ci o zeitate propriu-zisă, aflată în strînsă înrudire cu Diavolul. A-i minimaliza puterea în numele harului divin e semn de naivitate, fiindcă a trăi în lume e totuna cu a fi supus mrejei pecuniare. Cine se mișcă în plan lumesc se află sub înrîurirea banilor, iar regula acestui plan este că totul poate fi supus perechii vînzare-cumpărare, ofertă-cerere. A trăi lumește înseamnă a fi supus bănește. Cine neagă acest adevăr e în culpă metafizică de ignoranță lucie. Dar dacă stihia pecuniară ia în stăpînire totul, cum poate un creștin să țină piept robiei descinse din ban? De aici încolo Ellul alunecă într-o pledoarie de tip protestant: mântuirea nu depinde de faptele noastre, ci doar de grația divină, de aceea, dacă Dumnezeu nu ne dorește izbăvirea, putem sta și în cap postind o viață întreagă, degeaba: partida e pierdută. Și cum grația e totuna cu harul, creștinul trebuie să lase harul să-i pogoare în suflet, și atunci grația se va preschimba în gratuitate. Iată termenul a cărui ambiguitate e portița de salvare pentru Ellul. Căci gratuitate nu înseamnă doar condiția celui atins de grația divină, dar deopotrivă numește starea celui care nu are preț. Ce-i gratis nu poate intra în atingere cu banii, tocmai de aceea gesturile menite a-l înnobila pe creștin sunt actele gratuite: cele care nu urmăresc un profit și nu țintesc spre o dobîndă. Nimic nu e mai străin de un creștin decît noțiuni precum dobîndă, garanție ipotecă, gaj, împrumut. A fi creștin înseamnă a nu fi stăpînit de spiritul filodormei: peșcheș în schimbul privilegiului.

Iar ipostaza privilegiată a vieții trăite în gratuitate se numește dar. Nu doar viața în sine este un dar, dar singurele clipe cînd ieșim de sub tirania Mamonei e atunci cînd dăruim. Un dar e un indiciu a cît de mult intuiești miracolul vieții, căruia îi întorci recunoștința sub forma dărniciei arătate semenilor. Darul cere bucurie fără calcul, lipsa interesului, absența vreunui scop. Darul exclude logica unei minți obsedate de repere rentabile, convenabile sau preferabile. Darul elimină pofta de tîrguială, respinge apetitul pentru negociere. Darul presupune smerenia generoasă a celui care se știe muritor. Opusul darului nu e prada, ci pomana, fiindcă ea presupune condescendența celui care dă. A face pomeni e act de trufie ridicîndu-l pe generos pe piedestalul superiorității darnice. Cine dă de pomană e din capul locului deasupra celui care o primește, caz în care dăruirea dă naștere obligației. Numai că adevăratul cadou nu iscă datorii financiare, nici obligații morale. În plus, darul e singura cale de a-ți liniști conștiința că, cîtă vreme ești în lume, ești supus seducției bănești. Între cele două lumi – a banului și a harului – nu există putința concilierii, iar din acest conflict cel mai adesea cîștigă puterea banului. Doar privilegiul de a face daruri ne răscumpără condiția de ființe înrobite lui. Darul ucide idolul din ban, adică zeitatea malignă căreia îi slujește. „Mai trebuie apoi ca darul să rămînă întotdeauna așa. El nu trebuie să degenereze într-o pomană, cu ce acest termen are insultător. Pomana reprezintă pervertirea darului de către Mamona. Ea este o afirmare a superiorității donatorului, care obține astfel un avantaj asupra celui care îi devine obligat, îl leagă pe acesta de el, îi pretinde recunoștință, îl umilește și îl face mai neînsemmnat decît era înainte. Pomana se prezintă așa pentru că este o legătură bănească, și nu o legătură de dragoste. Iar în consecință ea nu implică acea privațiune comparabilă cu postul despre care vorbea Isaia, ea nu implică niciodată o dăruire de sine, ci dimpotrivă o afirmare a sinelui, care își caută prin ea îndreptățirea și satisfacția personală. Ne reamintește cu tărie de asta faptul că Biblia nu face nicio distincție în privința darului între cei care sunt vrednici să-l primească și cei care nu sunt vrednici.“ (p. 148). A treia trăsătură izbitoare a cărții e că Ellul, cu toate că afirmă că „nu e posibil să se elaboreze o doctrină creștină a banului“ (p. 34), chiar asta face în cele peste 200 de pagini. E drept, în afara cîtorva dihotomii antinomice (ban-har, vînzaregratuitate, dar-pomană), aplombul său retoric se mărginește la comentarea pericopelor în care Iisus atinge tema banilor. Spuneam la început că francezul face figura unui resemnat căldicel. Motivul stă în oscilarea între două extreme pe care, deși le declară ca fiind ireconciliabile, le consideră ca alcătuind etosul creștin pe Pămînt. Cu alte cuvinte, banul e un vector de stihie malefică, și totuși nu se poate trăi fără el pe Pămînt. Suntem robii banului, în ciuda diatribelor prin care Hristos i-a pus în lumină perfidia diabolică. „Iată deci că avem două lumi, aceea a vînzării și aceea a gratuității, opuse cu strictețe una celeilalte și, prin aceasta, străine una de alta și lipsite de comunicare între ele. Iisus ne cere să pătrundem în lumea vînzării, pentru a face să penetreze acolo, prin fidelitatea noastră față de singurul stăpîn adevărat, Dumnezeu, harul. […] Gratuitatea să se folosească de instru – mentele obișnuite ale vînzării, să penetreze puterea banului, iar din momentul acela, distrus de har, Mamona încetează de a mai fi o putere de temut.“ (p. 127). Cum anume poate fi Mamona distrus prin har rămîne o enigmă, iar actul de a dărui e atît de minor la scară planetară, încît statistica dă dreptate împrumutului cu dobîndă, nu donațiilor făcute din inimă. Spiritul filodormei a cuprins planeta, fiind o formă modernă de arghirofilie crasă. Ellul scrie mult și diluat, fiind furat de aplombul retoricii ca scop în sine. E un eseist fără putere de concizie, de aici senzația că privirea îți alunecă pe o suprafață apoasă, al cărei sunet se rostogolește peste o sărăcie de sensuri. Elull e un gînditor care, cu cît dovedește că harul e mai puternic decît banul, cu atît se convinge singur de ipostaza contrară. La sfîrșit rămîi cu gustul că, în ciuda hotărîrii cu care Hristos repudiază banii, etosul creștin a pierdut bătălia cu ei. Pledoaria lui Ellul are efect invers: lăudînd harul, îți întărește convingerea că a fi în lume e totuna cu a fi supus banului.