Oltenița – crește doi centimetri, Macondo – staționar

Psihologii afirmă că, atunci cînd cuiva îi este prezentată o persoană, înainte de a afla ce hram poartă ea, cel care doar o vede și schimbă cîteva fraze are, în cinci la sută dintre cazuri, o simpatie spontană pentru noul apărut, în alte cinci la sută simte că nu-l place, iar în restul de 90 la sută dintre situații așteaptă, în atitudine neutră, să se lămurească.

Liviu Capșa a fost, pentru mine, printre cei cinci dintr-o sută pe care i-am simpatizat din primul moment. Timpul, dar și scrisul său, au consolidat amiciția noastră bazată pe afinitate literară, comuniune de opinii în cele mai variate domenii, colaborare cu rezultate excelente în toate împrejurările. În cei peste douăzeci de ani de la prima noastră întîlnire, am scris cu plăcere despre parodiile sale, numindu-le „ca la Capșa“, porecla istorică pentru șprițul tare, numai cu o undă de acid carbonic. Apoi despre poezia sa abil instrumentată, cu îndemînare și naturalețe de profesionist.

Indiscutabil, Liviu Capșa este un poet care solicită admirația. Totuși, articolele sale pe teme diverse, dar cele mai multe pornind de la literatură sau de la fapte culturale, îmi plac la fel de mult. El și le-a adunat într-o selecție cuprinzătoare sub titlul Macondo de România (Editura Junimea) și a făcut foarte bine, pentru că nu se cuvenea să le lase risipite, nici chiar în colecțiile unor publicații prețioase ca România literară (cele mai multe), „Viața Românească“, „Luceafărul de dimineață“, „Neuma“, „Argeș“, „Hyperion“. Citite așa, împreună, tabletele lui Liviu Capșa se solidifică într-o construcție ingenioasă, eclectică, dar elegantă, proaspătă și surprinzătoare.

De fapt cartea are trei secțiuni, Macondo de România fiind prima, cu articole mai recente. Paradoxuri românești este un ciclu de tablete mai vechi și ceva mai ofensive, mai aproape de pamflete, firești pentru exasperarea unui intelectual într-o societate (a noastră, vai!) non și anti culturală. Cartea se încheie cu trei interviuri pe care Liviu Capșa le-a realizat cu alți scriitori pentru România litearară și cu un Cuvînt însoțitor inspirat și judicios al lui Sorin Lavric.

Chiar dacă iubesc poeții și poezia, sînt rezervat față de autorii lirici care, extrași din universul lor special, al versurilor, se dovedesc stîngaci în exprimarea prin scris, oscilînd între confuzie și obscuritate. Liviu Capșa este la polul opus acestora. Scrisul lui în proză este sprințar, concis, precis și strîns argumentat (scriitorul fiind și avocat). Însă, cu toate abilitățile sale juridice, Liviu Capșa nu este un amator de paradoxuri și pledoarii abile, pretextuale, pentru cauze pierdute. Dimpotrivă, adevărul pur și expus clar, tranșant, îi este cel mai bun prieten. Deși locuiește la Oltenița, loc piscicol prin excelență, scriitorul nu are deloc năravul exagerărilor proverbiale prin care orice fîță capturată devine monstru.

În viziunea lui Liviu Capșa numirea adecvată a unei situații este o valoare însemnată și de aceea el deplînge „macondizarea“ României. Dacă Macondo imaginat de García Márquez avea scuza unei lumi incipiente, în care lucrurile încă nu aveau nume și trebuiau arătate cu mîna, în cel „de România“, poetul denunță degradarea pînă la nefuncțional a limbii, retragerea nobleței sale pe care i-au conferit-o utilizatori marcanți ca Odobescu, Eminescu ori Sadoveanu. Recursul la gest și onomatopee este mereu deplorat în aceste „însemnări“, cum își numește Liviu Capșa textele.

Prin poetul său, care este și un inspirat jurnalist cultural, cota Olteniței în literatură crește considerabil și nu doar cu doi centimetri precum în inevitabila emisiune „cotele apelor Dunării“. Macondo e în schimb, din nefericire, staționar în exprimarea deficitară a conaționalilor noștri. Liviu Capșa e un mînuitor expert al limbii. Iată cum descrie, de pildă, înnoptarea viitorilor căpșunari pe cartoane, în fața unei ambasade: o mare somnolentă de oameni foșnea pe cartoanele ce se metamorfozaseră în paturi de campanie cu vedere directă la stele. Poetul tot poet, îți vine să zici, fără a ignora umorul și ironia, fine amîndouă, incluse în rețeta tabletelor.

Macondo de România este o carte reușită a unui autor sensibil la farmecul lumii, la puterea de fascinație a culturii, dar și la lucrurile respingătoare din jur, pe care nu le poate ignora, ci le numește nuanțat și responsabil.