Zarul câștigător

Poeziile alese de Aurel Rău pentru întocmirea antologiei de autor Încifrările (Ed. Cartea Românească, 2019) au o specificitate conferită atât de contextul politic în care au fost scrise, cât și de strategiile de salvare a creației aflate în relație cu acesta. Prin urmare, dacă se dorește o lectură a lor adecvată, nu se poate face abstracție de caracterul opresiv al cenzurii comuniste, sub supravegherea căreia au fost concepute și autorizate să apară. Dintre cele aproape 300 de poezii antologate, supun atenției mai întâi pe aceea intitulată Fumurile fabricii de ciment, care a fost inspirată de noul peisaj al transformărilor socialiste, de supunerea naturii de către „omul nou“. Este vorba despre construirea Barajului de la Bicaz, cu aferenta fabrică de ciment: „Maiestuos – peste Bicaz,/ Fumurile fabricii de ciment./ Ca trei întomnați stejari seculari/ Cari/ își destramă frunzișul fluent/ Peste pulberea stelelor…// Iar Bistrița-mi spune că noi amândoi/ Reflectăm câte ceva/ și plutim mai departe./ Cutremurat mă uit cum munții Bicazului/ Din apele ei/ trec la mine-n carte/ Sub fumurile fabricii de ciment// Și e pe străzi/ Un freamăt metropolitan./ Dar eu cobor să ascult înțeleptele/ Murmurări ale Bistriței/ De pe treptele/ Fostului Castel Regal“.

Trec peste amănuntul că, în condițiile absenței unei mișcări ecologiste (de care regimul dejist și poetul nu aveau habar), poluantele fumuri sunt asemănate chiar cu partea cea mai afectată a mediului. Trec și peste imaginea neveridică și de inspirație cosmopolită a vieții din așezarea Bicazului, asemuită cu aceea din capitalele imperialiste și colonialiste. Dar mă voi opri puțin la principiul reflectării expus în această reverie temporală, în care realitatea socialistă este înecată (doar în sens figurat) în jocurile apei. Poetul ridică, parcă barbian, însumarea de fumuri de peste munți (cu ei, cu tot), ce-n zbor invers le-ar pierde, și cântec istovește. Dar nu ni se dezvăluie în ce ar consta înțeleptele murmurări ambigue ale râului ascultat de cel retras hamletian pe treptele Fostului Castel Regal. Prin urmare, din această prefacere socialistă a peisajului, fiecare poate să înțeleagă ce vrea, atât Cenzura, cât și cititorii.

Consider că o poezie, care face prin titlu aluzie la o partidă de zaruri, ar fi putut să stea drept motto al antologiei: „Faptul că nu pot să spun nimic/ Și că pot să spun orice// Faptul că Trecutul este Prezent/ și Prezentul este Trecut// Faptul că nimeni nu găsește/ și căutăm totuși“ (Șase-șase). Pe de o parte, atunci se putea spune orice care să fie obedient față de ideologic, dar nu era posibilă exprimarea a ceva care să fie esteticește valabil. Pe de altă parte, în acei ani, viitorul nu era de întrevăzut de către creatori (pentru ideologi, el era de aur), în condițiile în care o nepermisă intenție de antologare similară aceleia a lui Maiorescu nu ar fi putut aduce rezultate mai bune. După o sută de ani de la trasarea principiilor maioresciene se ajunsese, în istoria poeziei noastre, în același punct de pe spirala involutivă a esteticului. Prin urmare, ar fi fost necesară o nouă lamentare epigonică („S-a întors mașina lumii, cu voi viitorul trece;/ Noi suntem iarăși trecutul, fără inimi, trist și rece“).

Viitorul este de imaginat de poet printr-o (pre)zicere din clasa acelora ale primului horticultor al țării, despre neputința altoirilor în urma cărora să rodească mere și micșunele: „Mă tem că zadarnic înalță plopul/ un foșnet de aripi până la stele./ Tot nu va zbura“ (Ziceri de lună roșie). Și totuși, exista speranța într-un vânt al schimbării: „Că anormalul e normal,/ că normalul e anormal/ uit din când în când/ și plătesc/ până la ultima centimă./ […] Va fi un vânt nou prin litere,/ iar și iar,/ și un dor de voie bună“ (Siglă). Revenind la posibilul motto al antologiei, a venit vremea ca vântul să bată și prin cifre, favorizând căderea la zaruri a unui posibil unu-unu, care a dus la scutirea poetului de orice plată, fie și în centime, către Cenzură. Între poet și Cenzură a fost un fel de joc de zaruri la care fiecare a aruncat câte un șase-șase și s-a ajuns la „contrare“. Astfel, miza a crescut, dar niciuna dintre părți nu a dat unu-unu pentru închiderea jocului. Ideea de „contrare“ mă determină să cred că poetul nu s-a referit la jocul de table când a ales titlul poeziei.

Aurel Rău a urmărit în alcătuirea antologiei firul evaziv și subversiv, între strategiile căruia predomină limbajul aluziv, sugestia și chiar alegoria. Aceste tehnici analogice, condiționate tematic și stilistic, au fost inserate cu abilitate în înlănțuirea versurilor, așa încât discursului oblic i-au reușit intențiile. Numai că, deși mă consider pregătit pentru o lectură care să fie atentă la identificarea componentelor sugestive și aluzive inserate în text, nu am perceput încifrările în integralitatea poeziilor din antologie. Ori ele sunt foarte abil ascunse, ori eu nu am reușit să le detectez. Nu cred că o cauză ar fi lipsa experienței mele de cenzor, deoarece criticul practică tot un fel de cenzură, chiar dacă atenția îi este canalizată de obicei înspre virtuțile estetice. Or, citind întinsa antologie Încifrările, nu am reușit să descifrez chiar peste tot factorii – formatori și deformatori în același timp – prezenți la acordarea sunetului distinct al limbajului aluziv și care să fie rezistenți la cacofoniile cenzurii. Dar aceasta nu scade cu nimic importanța antologării, care stă mărturie pentru profilul distinct al poetului Aurel Rău și pentru simptomele crizei spiritului creator specifice generației din care face el parte. Ele au fost cauzate de repoziționările ideologice, de la stalinismul timpuriu până la ceaușismul târziu.