Am scris despre toate cărțile lui Tudor Ganea cu încredințarea că talentul zvâcnește în scrisul lui atât de natural, încât ce-i lipsește e doar educarea instinctului. Încă o dată, se vede bine că autorii cu biografii încăpătoare reușesc să acopere zonele așa-zis barbare din narațiuni, în care patologicul iese din schematism și se răstoarnă în sens.
Așa se întâmplă și în Cântecul păsării de plajă, un roman din care autorul preferă să exileze contradicția realităților – îmbătătoare în cărțile anterioare – și să investească totul în povestea unui tătar ridicat de violență la starea de beatitudine pe care numai puterea o poate oferi. Firește, autoritatea rămâne simbolică, pentru că Ainur domină lumea din Faleza Nord (FZN) a Constanței, încă din adolescență, nu orașul. Dar asta nu-l împiedică să-și asigure, în zorii primei bătrâneți, un confort de prestigiu. Micul „smardoi“ de altădată devine omul de încredere al proxenetului Belgin, într-un prezent în care sentimentul bolii fatale stimulează rememorarea tinereții tumultoase. De asemenea, pactizează cu afaceristul tranziției, Hristu Bajdavela, ce acționează ca un interlop de suprafață, oficializând succesul corupției generalizate. Printre cele două autorități, Ainur se mișcă liber, cu derogări cimentate pe mitul tinereții lui.
Între Cazemata și Miere, romanul apărut recent decojește minuțios periferia exotică, dar crestează realitatea numai cât să facă loc violenței patologice. Nici urmă de amprenta care, cred eu, l-a consacrat pe autor – a obsesiei originarului, în care fascinația organicului și senzorialitățile prezentau spectacolul halucinațiilor. Aici, sinesteziile violente au mult din Groapa lui Eugen Barbu, cinematograficul angrenând ecouri – ca în celelalte romane – din Tarantino, Guy Ritchie și Scorsese (cum e felia din Gangs of New York sesizată inspirat de Marius Chivu). Dacă mai țineți minte gunoierii lui Barbu, atunci Șocaricii (care trăiesc în ruinele construcțiilor de pe faleză) și Barăcanii (muncitorii rămași în construcțiile improvizate din postcomunism) n-au nimic diferit. Afară de violență, dar și aceea o putem prelua din banda tâlharilor lui Bozoncea. Ceea ce-i diferențiază cu adevărat pe locuitorii cavernelor urbane din proza lui Ganea sunt stările zombificate, de un fantomatic decrepit. O scenă de maximă tensiune simbolică se petrece în subsolul-peșteră al primitivilor șocarici: Ainur vrea să afle cine-i batjocorește crima ascunsă. Înconjurat de aurolaci și trupuri goale în stare de semi-trezie, tătarul regăsește pe Doagă, primul prieten ce părăsise banda pentru a trăi tocmai alături de comunitatea batjocorită, în timp ce prăjește la rotisor un măgar. Treziți, aurolacii se lovesc cu palmele aproape ritualic, într-un sincron asurzitor, ce-l îngrozește pe persecutorul lor dintotdeauna.
Transformată în infern pentru intrus, împărăția subterană a lumpenzombilor capătă pentru o clipă amploarea adrenalinei grotești din celelalte romane. Totodată spectaculară, adrenalină în care Ganea se pierdea transgresiv și care-l diferenția de ceilalți scriitori. Prea puțin însă din vigoarea psihedelică ce l-a consacrat. Poate doar rătăciții simpatici, demoniaci – precum Bairam și consoarta lui fără un picior, Țiți – și angelici, cum e Onuța-Nespălata, sora barăcanului Rilă, dublul psihologic al lui Ainur. Galeria suciților n-are acces la posibila mitizare, Ganea preferând să răsucească la volum mediu complexul oedipic al lui Ainur renăscut prin violență. Oricâtă ficțiune întunecată toarnă Tudor Ganea în destinele dezumanizate, marea face diferența specifică – adevărata mitologie vie.
Psihologia cinematografică din Cântecul păsării de plajă arată versatilitatea cu care Tudor Ganea poate să domine o realitate sufocată de terapeutica violenței. Lângă Zahei (Zahei orbul) și Krinitzki (Animale bolnave) – precursorii săi literari –, Ainur e cu totul lipsit de metafizic, deși, ca musulman nepracticant, ateu, mai degrabă, sau făcând din violență propria religie, el arată la un moment dat oarecare interes miracolelor, care l-ar salva de boală.
Un roman din care câștigate ies personajele spectrale, de lume cavernoasă, barbarizată de sărăcie, triburile urbane trezite de Ganea prin acest anti-erou, un uriaș depresiv golit de umanitate și îndrăgostit de forța lui, slăbit de gândul bolii și arătând față de copilul infirm al lui Bajdavela unicul moment de sensibilitate.
Venit prea curând, chiar atunci când rădăcinile intrigilor și ale psihozelor accelerau în mai multe direcții, finalul face loc poeticului. Suplimentat cu câteva capitole și realizarea unor istorii de profunzime ale unor personaje, ar fi dat un roman mare.