Alexandru Călinescu în dialog cu Cristian Pătrășconiu

Caragiale sau vârsta modernă a literaturii“ este titlul unei excelente cărți de hermeneutică și de critică literară semnate de Alexandru Călinescu. O carte actuală în continuare, așa cum actuală este și opera lui Caragiale. Tematica acestui volum este, de altfel, survolată în cadrul dialogului de față cu profesorul și criticul literar ieșean.

Cristian Pătrășconiu: A existat un Caragiale pentru comunism? Un fel de Caragiale – medicament pentru acea epocă?

Al. Călinescu: Fără îndoială. Au fost, spre exemplu, montări ale pieselor sale în care anumite replici și situații făceau trimitere la realitățile de atunci. Pe de altă parte, Caragiale a fost de multe ori cenzurat: erau tăiate replici din Scrisoarea pierdută, cum ar fi „Stimabile, prea te faci chinez“, pentru a nu pune în pericol relațiile de prietenie cu poporul frate chinez. Presupun că asta era în mintea cenzorului. Și da, Caragiale ne făcea să râdem, iar acest râs era un râs sănătos, eliberator.

E ușor să îl scoți pe Caragiale de sub „umbrela“ ideologică? E o eroare mare lectura aceasta, în cheie ideologică?

De-a lungul vremii s-au succedat multe interpretări ideologizate ale operei lui Caragiale. Dacă Zarifopol vedea în actul al treilea al Scrisorii pierdute o concesie făcută „pitorescului“, Davidescu îi reproșa dramaturgului că acolo și-a bătut joc de democrație. Manualul pe care l-am avut eu în liceu ne asasina cu „critica societății burghezo-moșierești“. Aiuritoare, complet delirante, sunt articolele apărute în 1952, la centenarul Caragiale. Sigur că o astfel de lectură sărăcește opera, dacă nu o falsifică de-a dreptul. Pe de altă parte, depinde despre ce „cheie ideologică“ este vorba. Desigur, textele lui Caragiale sunt înscrise într-un anumit context social, cultural și – de ce nu? – ideologic. Este imposibil să facem abstracție de el. De aici încolo trebuie să primeze moderația și bunul-simț.

Cum e posibil ca un autor să fie – așa cum și dvs. apreciați despre I.L. Caragiale – „mereu actual“? Ce alchimie literară a putut produce Caragiale pentru ca lucrurile să stea așa cum spuneți dumneavoastră?

Și aici sunt posibile mai multe lecturi. Lucian Pintilie a mers pe ideea permanenței, „actualității“ mahalalei. Tot el spunea că în D’ale carnavalului aflăm un anume tip de virilitate balcanică, desuetă și pitorească în același timp. O lectură facilă (dar curentă) este de a spune că nimic nu s-a schimbat în clasa politică de la Scrisoarea pierdută încoace. În ce mă privește, am încercat să arăt că scriitorul e actual printr-un anumit mod de a înțelege actul literar, prin inteligența și virtuozitatea cu care a exploatat posibilitățile literaturii (principiul „temei cu variațiuni“).

Bibliografia conceptului de „modernitate“ este foarte bogată. Ce fel de modernitate ne vine de la Caragiale? De fapt – o singură modernitate avem de la Caragiale? Doar una anume?

Să nu uităm că lui Caragiale îi plăcea să spună că e „vechi“. El a preluat, în câteva din textele sale teoretice, unul din principiile importante ale poeticii clasice, principiul adecvării. Un Caragiale „clasic“ ne-a propus, într-un studiu din anii 1960, profesorul Ștefan Cazimir (care, ulterior, a explorat și alte dimensiuni ale operei). Intuiția genială a lui Caragiale a fost să fructifice speciile minore, marginale și să mizeze pe dimensiunea ludică a literaturii. Alții l-au considerat modern pe Caragiale prin aceea că ar fi anticipat literatura absurdului (interpretare inspirată de Ionesco însuși). Aici nu teatrul ar trebui invocat după părerea mea, ci schițe precum Căldură mare sau Petițiunea. În 1913, Lovinescu scria: „…teatrul lui Caragiale e o satiră fără altă finalitate, o colecție de imbecili, de imorali, de automați ai unei singure formule; oricât de spiritual ar fi în forma lui scânteietoare, e întristător ca un spital de infirmități morale și intelectuale“. Peste ani, aprecierea aceasta a devenit, la Ionesco, un mare elogiu.

E Caragiale salvator? Poate avea opera lui o atare funcție sau e excesiv să îi pretindem și una ca asta?

Niciun scriitor nu ne poate „salva“ : asta ține doar de puterea noastră. Însă, într-adevăr, textele sale pot avea o funcție terapeutică. Eu, de câte ori l-am recitit pe Caragiale (și am făcut-o de multe, de foarte multe ori), l-am regăsit cu aceeași plăcere. Iar dacă eram într-o dispoziție proastă, reușea să mă destindă.

À propos de actualitatea lui Caragiale: oare s-ar fi simțit el bine în păienjenișul rețetelor sociale, în „plasa“ buruienoasă a noilor tehnologii de azi? Merită să facem un asemenea exercițiu de imaginație?

Am răspuns, am impresia, la această întrebare în cadrul unei anchete pe care ați inițiat-o chiar dumneavoastră, dragă domnule Pătrășconiu. Mă repet, deci: da, Caragiale ar fi fost, cred, tentat de rețelele de socializare și ar fi intervenit cu comentarii acide (vizând mai ales modul în care este maltratată limba română) sau ar fi notat lucruri variate și amuzante, în genul „felurimilor“ pe care le publica în „Ghimpele“ și în „Moftul român“. Dar nu cred că ar fi devenit astăzi un „influencer“ (oribil cuvânt) : mai multă trecere ar fi avut Caion sau Grama. Spun asta constatând cine face audiență la TV.

Dacă vorbim de(spre) modernitatea lui I.L. Caragiale, e nepotrivit să căutăm markeri ai „tradiției“ în opera sa?

Nu e câtuși de puțin nepotrivit chiar dacă s-a scris puțin (și nu foarte convingător) despre precursorii lui Caragiale. Lovinescu face undeva o afirmație surprinzătoare, considerând că „în realitate, teatrul lui (Caragiale) nu e decât un punct din evoluția firească a teatrului lui Alecsandri“, iar acesta din urmă ar fi „mai felurit și mai bogat“. Am comentat cândva cu severitate această afirmație, dar poate că ea nu merită un atare tratament. Dar dacă putem vorbi de o anume continuitate, trebuie numaidecât să adăugăm că dramaturgia lui Caragiale operează, totodată, o ruptură față de producția teatrală de dinaintea lui. Putem încerca un test concludent : operația de rezumare a comediilor lui Caragiale ne face să credem că ne aflăm în fața unor piese de bulevard (chiar așa au fost ele socotite când s-au montat în străinătate). Geniul lui Caragiale nu stă în temă, ci în variațiuni. Și, desigur, în limbă, care îl face intraductibil.

Reformulat: cum e un Caragiale tradițional? Unul – al tradiției?

Reiau și eu : prin estetica adecvării și prin tipologia personajelor, multe din ele fiind încadrabile în niște categorii clasice. Dar, în același timp, depășind aceste scheme.

Iese Caragiale la suprafață, la liman într-o epocă – așa cum e a noastră, de azi – despre care se spune că are tot mai puțină nevoie de literatură? Îi supraviețuiește acesteia?

Știu eu? Nu am idee cum se predă Caragiale în școală, am văzut doar că montările pieselor sale continuă să suscite interes (dar aici intervin mai mulți factori: regizori, actori etc.). Întrebându-ne dacă astăzi se mai citește și la ce mai servește literatura intrăm într-o discuție complicată, care ne duce prea departe. Iubitor de Caragiale cum sunt, îmi place să cred că textele lui și-au păstrat prospețimea și că ele continuă să placă și să amuze. Nu Caragiale trebuie să iasă la liman, noi trebuie să ajungem la liman într-o lume care a cam luat-o razna.

De ce anume a fost depășită „vârsta modernă a literaturii“ – pe care dumneavoastră o ilutrați, superlativ, prin I.L. Caragiale? Ce o include – fără să o suprime – și o depășește?

Nu știu. Răspunsul cel mai la îndemână și cel mai comod ar fi „vârsta post-modernă“. Sau, poate, „vârsta anti-modernă“. Convingerea mea este că anti-modernii recuperează cel mai bine modernitatea. Proclamându-se „vechi“, Caragiale era implicit, cel puțin la modul declarativ, anti-modern.

Cum nu se mai poate vorbi astăzi despre Caragiale?

Când văd ce derapaje se produc astăzi, mă aștept la orice. Spre exemplu, să revină perspectiva marxistoidă, cu critica socială, înfierarea tarelor burghezo-moșierimii, ridiculizarea viciilor fami liilor conservatoare etc. Sau să i se reproșeze că nu a abordat, în mod principial, problema rasismului. Sau să fie condamnat că s-a lăsat atras de sirenele civilizației occidentale. Completați dumneavoastră lista.

Un exces de formulare dacă spunem așa: după Caragiale, „lumea nu a mai fost la fel“?

Mărturisesc că am făcut alergie la formula „nu va mai fi la fel“. S-a repetat la infinit anul trecut că, după pandemie, „lumea nu va mai fi la fel“, că „viața noastră nu va mai fi la fel“ etc. și iată că evoluția evenimentelor dovedește exact contrariul. Oamenii vor ca viața să redevină „la fel“, au luat cu asalt – acolo unde e posibil – terasele cafenelelor și restaurantelor, stau la coadă pentru bilete la teatru și la cinematograf, așteaptă să se întoarcă pe băncile școlii și ale universității ș.a.m.d. Lumea lui Caragiale a rămas la fel o bună bucată de vreme după aceea, cu cafenelele și berăriile ei, cu Moșii, cu excursia duminicală la Sinaia, cu „micile economii“, cu emoțiile mamelor atunci când odraslele își dau bacalaureatul etc., etc. Voi da un exemplu – sper eu – amuzant. La începutul anilor 1980 am scris un text despre tema trenului la Caragiale. Scriitorul, ne amintim, nota cu o scrupulozitate maniacală etapele unei călătorii, orele de sosire și de plecare dintr-o gară. Am notat ce spune el despre traseul Pașcani-Iași și am confruntat, într-o notă „bibliografică“, traseul respectiv așa cum apărea în Mersul trenurilor, ediția 1984. Rezultatul : între 1907 (când apare schița Monopol) și 1984 s-au câștigat pe acel traseu șase minute… Lăsând gluma la o parte : nu Caragiale a schimbat lumea noastră, au schimbat-o războaiele, dictaturile, opresiunea comunistă precum și – galopant în ultima vreme – progresele tehnologice.

Este Caragiale – opera lui mai ales, vreau să spun – un câmp de bătălie pentru interpretare și pentru suprainterpretare?

Da. S-a scris enorm despre Caragiale în ultimii 50-60 de ani, s-a mers pe felurite piste, unele îndrăznețe, chiar riscante, fiecare exeget s-a străduit, bineînțeles, să impună interpretarea lui. Ceea ce conduce, câteodată, la exagerări. Și de aici – fandacsia este gata.

Caragiale sau vârsta modernă a literaturii“ îl dislocă pe marele autor sau îl fixează mai bine, mai ferm într-o anume… tradiție hermeneutică?

N-am avut nici cea mai mică intenție, scriind această carte, să-l „rup“ total de imaginea pe care o construise o anumită tradiție critică. Dimpotrivă, am citit cu mare atenție tot ce scrisese Cioculescu și, evident, ce scriseseră atâția alți (mulți) exegeți ai lui Caragiale. Am abordat însă opera scriitorului dintr-o perspectivă, sper, originală. Exceptând câteva mici (nu multe) prețiozități teoretice, am folosit niște instrumente de lucru pe care le socotesc și astăzi valabile.

Ce credeți: oare Caragiale ar fi fost surprins sau mai degrabă împăcat cu ceea ce a făcut critica literară din opera lui?

A avut parte de surprize și în timpul vieții. Presupun că ar fi reacționat cu sarcasm la aberațiile susținute de Nicolae Davidescu. Ar fi râs cu hohote, în 1952, aflând că prin personajele sale a dat o lovitură năpraznică imperialismului american. Dar, aflat la Berlin (în Berlinul occidental), puțin i-ar fi păsat de ce zic criticii. Nu și-ar fi stricat cu astfel de fleacuri buna dispoziție.

…arătând pe viu, din mers, cum se face (și cum ar trebui să nu se facă) literatura“ – scrieți dumneavoastră. E, așadar, Caragiale un fel de Profesor de literatură, un soi de Magistru?

Vă amintiți de schița în care Caragiale prezintă în fața unei adunări selecte de doamne o conferință cu subiectul „Ce este arta ?“. O face foarte bine („Frumos ne-ncălțași, nene Iancule !“) dovedind un remarcabil tact pedagogic. Am serioase dubii însă că s-ar fi lăsat tentat de o carieră didactică… În cartea mea aveam o secțiune la care țin foarte mult, o antologie de texte ce arată tocmai acest lucru, cum se face (sau cum nu ar trebui să se facă) literatura. Dacă s-ar reedita eseul meu aș insista ca să rămână și acea selecție (de fapt un montaj) de texte. Am avut o reeditare, dar, din rațiuni economice, antologia a fost eliminată. Mi-am dat seama atunci cât era de necesară.

(Cum) Se mai poate face azi literatura așa cum o făcea Caragiale la vremea sa?

Se poate. Exercițiile de stil, care au fost o specialitate caragialiană, continuă să fie practicate. Să ne gândim la grupul OULIPO și la faptul că unul dintre reprezentanții lui, Hervé Le Tellier, este laureatul celui mai recent Premiu Goncourt. Să nu ne facem însă iluzii : nu se mai poate scrie astăzi precum scria Caragiale, la fel cum nu mai poți scrie ca Eminescu, ca Victor Hugo sau chiar ca Baudelaire. Dincolo de faptul că sunt datate, avem a face cu opere de o unicitate inconfundabilă.

Dacă ar fi posibil, în lumea căreia dintre operele lui Caragiale v-ar fi cel mai firesc să trăiți? Și, eventual, în care v-ar plăcea să trăiți?

Răspunsul e simplu : sunt un citadin iremediabil, sunt un om care adoră cafenelele, berăriile, terasele, îmi place berea albă („pression“, la halbă cum ar veni), îmi lasă gura apă când citesc ce se găsea la băcănia cu „ICRI MOIU PRIMA ! STRIDII PROSPEȚI – SOMONU DU RHIN“ etc. Mă îndoiesc, totuși, că – în schimbul unei cine somptuoase – aș fi avut răbdare să ascult conferința Graziellei despre Femeia în istoria și în poezia poporană a românilor. Aș fi fost însă fericit să stau cu el și cu amicii la niște „aperitive“ („sâmburii gios !“). Altfel, ce să zic ? Nici moștenirea Momuloaiei n-ar fi de lepădat și nici o retragere strategică, dacă nu la Berlin atunci la Paris sau undeva în Italia…

Caragiale e un întemeietor de națiune, un fondator sau mai degrabă un demistificator, un demolator de mituri? Sau, rabinic, am putea spune și mai bine că e și una și alta?

E un demistificator, neîndoielnic. Lucian Pintilie vedea în societatea românească așa cum apare la Caragiale întrepătrunderea – „într-o teribilă organicitate“ – a mai multor forme de delir : delirul trăirii iresponsabile, delirul politic, bășcălia, voluptatea farsei macabre, delirul pasional. Paradoxul e însă că scriitorul a inventat în același timp o dimensiune a spiritualității românești caracterizată prin ironie, spirit critic, non-conformism, refuz al clișeelor.

De ce spuneți că „I.L. Caragiale e, prin excelență, scriitorul care se lasă redescoperit“? Mai e ceva de descoperit, de redescoperit la el?

Dacă vedem câte lecturi înnoitoare a inspirat Caragiale în ultimele decenii, de la Florin Manolescu la Ioana Pârvulescu, atunci prin forța lucrurilor tragem concluzia că e un scriitor care se lasă, mă rog – se cere redescoperit. Dacă mai sunt lucruri de descoperit? Să așteptăm cu răbdare. Vorba unui personaj: „Eu i-am spus : generale, nu te grăbi!…